Bunicului meu, Oneasă Gheorghe, alături de care am luptat pe nesfârşitele dealuri ale Ilionului
Cântul întâi
Morţii înghit pământul şi-l transformă în umbre
umbrele se reaşează în mine
una lângă alta şi una peste alta
redevin întuneric
şi el
înteţindu-şi prezenţa, vibraţia, consistenţa
deodată ţâşneşte într-o solară viziune a morţii
ce singură redeşteaptă în lucruri
cuvântul,
sunetul negru şi iniţial al mişcării
ce precede mişcarea.
Ecoul unei vagi perturbaţii.
Mereu vor renaşte cuvintele
înaintea timpului nostru
şi mereu se vor răsuci în afară
precum înaintea propriului chip, nimicul.
Mereu va exista un răspuns
înaintea durerii, întrebării, surpării
din noi, din voi sau din ei.
Cu o secundă mai târziu am venit.
Cu o secundă mai devreme e memoria, moartea.
Cântul doi
La-nceput e doar un loc parcă gol,
un loc gol, un loc gol.
La-nceput e doar un loc parcă plin,
un loc plin, un loc plin.
La-nceput suntem doar noi,
sunteţi doar voi, sunt doar ei.
Şi nu ştim la început, nu ştim
ce să ne facem cu noi.
Nu ştiţi ce să vă faceţi cu voi.
Nu ştiu ce să se facă ei cu ei.
Fiindcă locul cel gol nu e gol, dar nici plin.
E gol şi prea plin, plin şi prea gol.
Și n-are nume, n-are nume, n-are nume.
Iar noi ne uităm împrejur
ca şi cum ne-am uita înăuntru.
Şi-mprejur suntem noi, sunteţi voi, sunt ei.
Și n-avem nume, n-avem nume, n-avem nume.
Cântul trei
Începutul a fost de cel puțin două ori.
Umbra și neumbra
lumina și bezna
au fost de asemenea,
de cel puțin două ori.
Locul cel plin și prea gol,
locul cel gol și prea plin
se năștea dintr-un altfel de sine
ca un fel de strânsă genune
cu neputință de amintit
cu neputință de pipăit.
Abia după aceea a fost începutul
care ne strigă prin sânge
care ne urlă și plânge
aidoma unui cuvânt de neînțeles
aidoma unei uitări
cu neputință de iertat
cu neputiință de îndurat.
Erau doar puncte continue
înainte de locul cel plin și prea gol
înainte de locul cel gol și prea plin
și acele puncte se adunau mereu
vibrând, vibrând, vibrând
se întețeau unul în celălălt
plângându-și într-una tăcerile
până când dintr-un asemenea bocet
s-a ivit neînceputul,
cel ce pentru a doua oară
avea să fie-nceput
odată cu locul cel plin și prea gol
cu locul cel gol și prea plin,
el singur oscilând ca alba memorie
a două margini nemărginite,
întinse și contopite de netimp
cu mult înainte de ceea ce avea să urmeze
cu mult după ceea ce avea să dureze.
Cântul patru
Abia mai apoi a fost focul.
Sacru era
cel produs de trăsnet şi ape.
Abia mai apoi a fost ziua.
Sacre erau primele şapte.
Şarpele sacru a fost numai unu.
Şi doar unu era
cel născut din ziuă,
ape şi foc
ca un vis răsturnat în noroc.
Cântul cinci
De acum înainte
cânta-vom despre ce şti
cânta-vom despre cei vii.
De acum înainte
ne vom putea aminti
că Troia nu a fost niciodată acolo
unde o bănuiau cu toţii
unde o înhumau toţi morţii.
Stâncile Ilionului erau
doar un fel de hartă
imaginată,
în granit desenată şi spartă
o hartă îngălbenită şi ştearsă
de nopţi şi de zile
sterile, fragile, docile.
Erau ca o poartă
ah, şi ce poartă!
Deasupra rotundă
ca un tremur de undă
şi dedesubt răsucită
în adânc răzvrătită
ca o vorbire ieşită din fire.
Şi era doar un orb
ce cânta despre-un veac
ah, şi ce veac!
Nici mare, nici mic
nici început, nici oprit
ivit parcă dintr-un soi de nimic
mai nimic şi mai mic
decât una sau două secunde
şterse de niciunde,
azvârlite oricând şi oriunde.
Cântul şase
A fost atunci ca şi cum ar fi fost odată
un fel de moarte
care nu ucisese încă pe nimeni,
o altfel moarte
care ne aşteaptă pe toţi
în afara locului gol şi prea plin
departe de locul cel plin şi prea gol.
Ea pândea ascunsă
într-un fel de periferie a minţii
care nu era defel
şi nici măcar întru totul
egală cu marginea locului gol şi prea plin
cu marginea locului plin şi prea gol.
A fost atunci şi a fost odată
un fel de amintire ciudată
despre ceea ce se va petrece
mai apoi cu noi,
cu voi şi cu ei
în ziua în care toate
fi-vor aruncate-n afară.
A fost odată şi a fost atunci
o iertare suavă
născută din sângele acelui timp opalin,
cabalin şi senin
sângele despre care avea să-mi vorbească bunicul,
ah, bunicul meu cel sosit din capăt de veac
cel întors din adâncul de veac.
O iertare acum uitată, îndoliată, înspăimântată
plângând mereu
în matca stinsă a memoriei mele.
Şi iertare era în locul prea gol şi prea plin
în locul cel gol, în locul cel plin.
Cu o secundă mai târziu am venit.
Cu o secundă mai devreme e memoria, moartea.
Cântul şapte
O sută de miliarde de soldaţi
s-au adunat la porţile Troiei.
Dintre aceştia
nouă zeci şi nouă de miliarde
nouă sute nouă zeci şi nouă de milioane
nouă sute nouăzeci de mii
sunt carne de tun.
O sută de miliarde de corăbii
plutesc pe apele Ilionului.
Dintre acestea
nouă zeci şi nouă de miliarde
nouă sute nouă zeci şi nouă de milioane
nouă sute nouăzeci de mii
sunt carne de tun.
Peste alte o sută de miliarde de ani
alte o sută de miliarde de corăbii
şi alte o sută de miliarde de soldaţi
se vor aduna în apele Ilionului
ca să răzbune onoarea
altor o sută de miliarde de Menelaos.
Nouă zeci şi nouă de miliarde
nouă sute nouă zeci şi nouă de milioane
nouă sute nouăzeci de mii
vor fi doar carne de tun.
Corăbii-tub, soldaţi-tub, regi-tub, arme-tub.
Translucide şi transparente alcătuiri ale somnului
înfricoşate de propriul curaj
încurajate de propria teamă
emanând doar mirosul gazos al cifrelor
scuipând doar statistica oarbă a numerelor.
Corăbii-tub, soldaţi-tub, regi-tub, arme-tub
cu viscerele şi oasele şi catargele şi cotierele
oxigenate de sângele pestilenţial
şi imponderabil al uciderii, al cărnii de tun.
Cântul opt
Dintr-o dată locul prea plin şi prea gol s-a fisurat.
Erau pretutindeni umbre şi mâini
erau picioare şi capete.
Eram eu, erai tu, era el.
Nu mai eram noi,
nu mai eraţi voi, nu mai erau ei.
Erau fragmente din noi, din voi, din ei.
Iar locul cel gol şi prea plin
locul cel plin și prea gol
s-a rup în foarte multe,
nenumărate locuri diferite
unele mai pline, altele mai goale
nenumărate locuri din neguri ivite
unele mai mari, altele mai mărunte,
unele chiar foarte cărunte.
Şi moartea aceea care aşteptase
în afara locului gol şi prea plin
departe de locul cel plin şi prea gol
s-a aşezat pretutindeni
ca un ins negru
ca un ins negru
ca un ins negru
împlântat în mine şi în mâinile mele
împlântat în tine şi-n picioarele tale
împlântat în el şi în umbra sa.
Şi din acea împlântare
din acea fisurare
am văzut că toate obiectele ard
am știut că toate obiectele cad
înainte de-a fi unul şi altul,
unul lângă altul,
înainte de a fi cu adevărat prezente
în tot felul de întâmplări foarte adânc necesare,
simple şi singulare obiecte
turmentate de istoria vibraţiei lor.
Cântul nouă
Zadarnic tot strigi, zadarnic.
La porţi nu va mai fi
spaţiu destul pentru lacrimi
nici secole îndeajuns de întinse
pentru ziduri nu îndeajuns de înalte.
O secundă din Troia
va fi mai lungă
decât un mileniu de beznă.
Şi ea se va prinde de tine
rătăcitorule
precum un rege fără de faţă
de un alt rege fără de faţă
precum un obiect fără umbră
de un alt obiect fără de umbră.
Zadarnic tot strigi, zadarnic.
Izgoneşte-ţi mai degrabă nebunia-n cuvinte
aşterne-o cât mai departe
de aceste porţi ale sorţii
cât mai departe
de oarbele,
mutele nopţi coborând
peste corăbiile-tub,
peste turnurile-tub şi peste zeii-tub.
Izgoneşte-te tu, om fără de lucruri,
om fără de obiecte,
izgonește-te în acea limbă pe care o ştie
doar poporul tău de cuvinte
atinse de aripa morţii, fierbinte,
o limbă ce va fi întotdeauna
uitată, neiertată, stigmatizată
de oamenii negri ai somnului
- negre alcătuiri tânguindu-se iată,
prin zorii copilăriei tale
ca nişte bieţi soldăţei de plumb
lăsaţi undeva, pe o masă
sau în podul din casă,
o casă peste care istoria
îşi va depune treptat
doar praful şi umbra,
nebuna, arzânda şi sumbra.
Izgoneşte-te singur în acea limbă
ce te va apăra de morminte
ce încet,
încet te va stinge
în solemne şi dulci tăceri de cuvinte.
Cântul zece
Şi iată-i cum vin
- fantomatice umbre ale memoriei –
vin oamenii negrii ai somnului
călări pe negrii catâri,
vin şi se duc
cotropindu-ne timpul
teritoriul acesta pe care nimeni
nu a îndrăznit să-l încalce
cu de la sine putere.
Şi uite: ei se tot adună în ei,
cum de se tot adună în ei
şi cum de tot mai încap în ei?
Vin oamenii negrii ai somnului
călări pe negrii catâri ai blestemului.
Până unde vor merge?
Până când vor tăcea?
Risipite în lungul şi-n latul atâtor locuri diferite
vor rămâne oasele noastre tumefiate de timp,
de timpul în care urlă obscură
prezenţa, clemenţa, absenţa,
oasele noastre
agăţate de chipul mereu flămând al cărnii
fluturând în noapte precum sperietorile morţii.
Şi vor rămâne pe aici doar mormintele noastre,
aidoma unor surde şi oarbe invocări
înmulţite şi împărţite
de cerebrala singurătate a cifrelor,
vai, toate acele invocări
împrăştiate de acum înainte
în toate acele locuri diferite
pe care nimeni nu le-a numărat vreodată
pe care nimeni nu le va număra vreodată.
Un şir de morminte fără sicrie
şi fără cadavre
pe crucile cărora
nu se mai poate înscrie nimic.
Numele nostru a fost uitat
Numele nostru nici n-a existat.
Cântul unsprezece
Vin oamenii negrii ai somnului
călări pe negrii catâri ai blestemului.
Până unde vor merge?
Până când vor tăcea?
Alte întâmplări, alte memorii
dorm în clipa de faţă
şi nimeni nu le mai deturnează
sensul, durata, ipohondria.
O frunză arde
fragmentată de un vid intern.
Timpul se-aude
precum ecoul înainte de-a fi ecou
precum într-o cochilie de melc
senzuală şi transparentă: strigătul oului.
Ne-am îmbrăcat în cadavre.
Mormintele, cuvintele
mai înnobilează încă istoria.
Până când?
Până când eu?
Până când tu sau el?
Cântul doisprezece
Aşa a curs veacul secundelor noastre
precum nopţile unor câini leproşi
dormind în semiîntunericul maidanelor moarte.
A strigat cutremurat de paşii celor ce-şi plâng
neizbăviţi, înduplecarea şi somnul.
A curs înfricoşat de propria-i umbră
iţindu-se printre gratiile zilelor de ieri
de azi sau de mâine.
Nu l-a auzit nimeni
nu l-a ascultat nimeni.
Doar timpul şi-a îngropat tot mai adânc eroii
ca pe nişte obiecte fără noimă
inventate de minţi fără noimă.
Doar el şi-a fluturat măruntaiele negre
peste cetăţile de curând ridicate
peste ţipetele ce pulsează ca un lung şir
de dureri isterice,
precum o victorioasă şi solitară mânie.
De acea noapte
răsărită peste mine,
peste tine şi peste el deopotrivă,
de acea noapte care deja a venit
sau care va veni abia mâine
nu ne mai aducem aminte.
Nu ne mai aducem aminte
De noi, de voi sau de ei.
Şi nu mai ştim, nu mai ştim,
nu mai ştim
dacă acele chipuri de regi şi de zei
dacă acele coroane însângerate
ce-şi latră măreţia
în obiecte fără de umbră
în lucruri fără identitate
sunt ale noastre, sunt ale voastre, sunt ale lor.
Cântul treisprezece
Și atunci l-am văzut ridicându-se
din adâncul numelui meu
ca din abisul unui cuvânt imposibil de rostit
ori din prăpăstiile unui număr cu neputinţă de numărat.
L-am văzut pe el,
pe bunicul meu cel întors din adâncul de veac.
Bunicul meu, cel înconjurat de lupii prunciei mele
în mijlocul cărora
mi-am dezrobit prima moarte.
Era în dimineaţa aceea
care pândea ascunsă între coamele timpului
şi dimineaţa aceea încă n-a existat.
Iar el mă privea cu tristă blândeţe
ca în zilele iernilor copilăriei mele
când la gura sobei îmi spunea:
Ne vom reîntâlni la porţile Troiei
pe malurile înalte ale Rubinconului
sub zidurile frânte ale cetăţii lui Babel.
Ne vom revedea
în acel război subteran al memoriei
împotriva substanţei acide
şi secrete a viciului
amândoi, amândoi, amândoi.
Şi-n faţa noastră vor fi doar
oamenii negrii ai somnului
călări pe negrii catâri ai blestemului.
Umăr la umăr lupta-vom
ca doi muritori înfruntându-i
și odată cu ei
pe neîndurătorul,
pe zeiescul şi niciodată înfrântul Achile.
Îi vom fixa de după scutul numelui nostru uitat
din tăcerea numelui nostru care n-a existat
hrănindu-ne amândoi din aceeaşi pâine îndurerată
şi secundară a fricii
sfidând împreună aceeaşi gravitaţie e morţii
într-o continuă şi resemnată surpare.
Şi-n dimineaţa aceea toate fi-vor prezente,
toate cele de dinainte şi de după noi
şi toate fi-vor deodată cu noi.
În dimineaţa aceea
sângele se va desprinde de trup
ca o moarte ce se dezghioacă de moarte,
ca un număr ce se desface
de toate cifrele înscrise în piatră,
ca un nimic
ce își scuipă nimicul din interiorul altui nimic.
Ah, eu știu că în dimineața aceea
trupurile noastre se vor desprinde de capete
capetele de ochi
ochii amândoi
din doi în doi
şi fiecare
de o altă privire,
privirile de cu totul alte înfăţişări
ale aceluiaşi obiect
şi umbra din pietre de sine.
Cântul patrusprezece
Şi uite, îmi zicea bunicul,
aici ridica-vom un zid
de granit şi de umbre
zid încercuit de jur împrejurul
acelei femei cu ochi de pisică
pe care numai iubind-o
fratele tău o va putea uita
fratele tău o va putea îndura.
Ridica-vom pe-aici
doar abisuri de nopţi şi cuvinte
izvorând din alte prăpăstii
de iertări şi aduceri aminte.
Ridica-vom acele proverbe
ca în străvechile numărări
de regi şi de neamuri
pe care într-o zi
ah, şi ce zi!
tu fi-vei chemat a le aşeza
pe tăbliţe de lut
şi prea ciudate papirusuri
numai în limba
pe care şi eu am primit-o ‘nainte
ca tu să o moşteneşti de la mine
în reînvrăjite cuvinte.
De această chemare la luptă
nu avem a ne teme!
O sută de miliarde de secole-tub
au dorit-o
şi alte o sută de miliarde
de arme-tub au pândit-o
invocând-o ca pe-o durere
în nătânga şi unica lor tăiere.
Nimic de care să ne temem
nu vom găsi
în această chemare la luptă, nimic!
Doar un fulger obscur
răsărind din penumbra unei cuprinse mirări
şoptită şi ea în urechea iubitei
ca un dangăt de clopot
ca un strigăt de alarmă
explodând prin măruntaiele
altor reactoare nucleare
precum sufletului trişorului
îngenuncheat în tăcerea asului de treflă
şi ah, câte vieţi putrezite
câte nopţi frumoase şi de curând trezite
nu se vor șterge
în această sincopată înfruntare
în această nocturnă şi arzândă sfidare!
Adevăr îţi zic ţie:
Achile doar a strigat-o
iar noi deja am iertat-o!
Fără ea Ilionul
n-ar fi decât un biet loc
nici prea gol, dar nici plin
aruncat pe pământ din senin
în care nu vom putea
să murim pe deplin
nici măcar povestind
umbrelor-tub dormind
şi vieţilor noastre, trăind.
Cântul cincisprezece
Aşa va fi fost încă o noapte
şi aşa va fi fost încă o zi.
Pe dealurile Ilionului
numai liniştea stăpânea
cadavrele-tub arse de suliţele-tub.
Şi noaptea şi ziua care au fost atunci
au crescut mai mult şi mai repede
decât un simplu secol
căci amândouă sărit-au peste fiinţe şi lucruri
ca nişte iubiri cu neputinţă de urmărit
ca nişte numere ce nu se mai pot atinge
nici măcar aşternute în interiorul aceleiaşi ecuaţii.
Şi-ntre noi şi umbrele lui Achile
nu mai stă nimeni acum,
nu mai stă nimeni acum,
nu mai stă nimeni acum.
Doar o vedenie-tub
trecând prin jugulara ruptă
de nemiloasele,
încrâncenatele săbii ale veacului.
O vedenie-tub
curgând prin aorta
spartă, retezată, surpată
a numenului nostru de demult visat,
a numenului vostru dintotdeauna răsturnat.
Între noi şi tuburile acela
pline cu umbre
şi sumbre adverbe
nu mai stă nimeni
doar oamenii negrii ai somnului
călări pe negrii catâri ai blestemului.
Aşa vor fi fost toate zilele şi nopţile acelea
în care timpul de abia răsărise
direct din inima obiectelor
direct din miezul altor margini
ce nasc mereu alte margini
și mereu alte și alte obiecte.
Şi aşa a rămas până azi.
Cântul şaisprezece
Adevăr îţi zic ţie,
urmaș întors din bezna osoasă a morții,
tu, cel care-ai stat într-o noapte a timpului
și ți-ai privit umbra
întinzându-se cu halucinanta viteză
a suspendării,
tu, cel ce-ai simțit și văzut accelerarea secundelor
și punctelor și lucrurilor
până dincolo de linia continuă a vieții
până în spatele acelui bizar perimetru
cu mult mai mare
decât cel de azi, de ieri sau de mâine,
adevăr îți zic ție:
există o altă Troia
la porţile căreia nu eu l-am ucis pe Patrocle
nu Cain l-a omorât pe Abel.
Există o Troia în care
aheii nu vor intra vreodată,
în care săgeţile lui Paris
nu-l vor străpunge
în călcâi pe Achile de-ndată.
Există o Troia peste care veacurile nu curg
împărţite în sute de miliarde de tuburi
fiecare împărţite
în osânde-nmulțite
în alte sute de miliarde de tuburi.
De la un capăt la altul mileniile
se divid în fabule.
Prezent nu este
decât pentru cei fără patrie, goi
pentru cei care vieţuiesc în vocabule sterpe.
Adevăr îți zic ție:
Nu te vor recunoaște
nu te vor recunoaște
nu te vor recunoaște!
Căci eu ți-am pus în mână un lucru
care nu este lucru
un obiect care nu e obiect,
o prelungire a cuvântului
care nu-i nici cuvânt și nici umbră
nici măcar simplă
și neistovită tristețe,
ah, acel lucru smuls din văgăuna întinsă
a morții,
scos din bezna liniară
în care scoborâtu-ne-am împreună
odată cu accelerarea secundelor.
Și-l vei purta cu tine,
îl vei purta cu tine
îl vei purta cu tine
ca pe un alt fel de sine
nenumit, nepierit și niciodată primit.
Îl vei purta
până la capătul zilelor tale
împărțindu-l din unu în unu
împărțindu-l din doi în doi
împărțindu-l din număr în număr
iar ei nu te vor recunoaște
nu te vor recunoaște, nu te vor recunoaște.
Pentru adevărata noastră Troie
prezent e numai clipa
ce încă nu s-a ivit
veacul ce încă nu a-mpietrit.
Cântul şaptesprezece
Şi iată, m-am întors odată cu noaptea aceea
în care vidul şi întunericul
şi-au pierdut istoria, identitatea, trufia.
Cu o secundă mai târziu am venit.
Cu o secundă mai devreme e memoria, moartea.
Aminteşte-ţi tu, om al tăcerii,
de ce-ai văzut dincolo de linia continuă
peste care sărit-ai
înainte ca ei, cei sosiți
pe nemiloșii catâri ai blestemului
să ne ajungă din urmă.
Amintește-ți de acel secol al vieții tale
niciodată știrbit, niciodată ieșit,
de acel cal negru
alergând pe un câmp de albă cenuşă
de lupii albi, singuratici şi funerari ai copilăriei tale
cu ochii de om
îngânând secretele propriei noastre victorii
dezgropate din acest teritoriu al minţii şi morţii.
Ai stat în mijlocul lor.
Ai stat în mijlocul lor.
Ai stat în mijlocul lor.
Ai pus mâna pe sufletele
pe mințile
și pe umbrele lor
încercând să-i tragi după tine
încercând să-i tragi după tine.
Și n-ai izbutit
decât să-i amâni, decât să-i amâni!
N-ai izbutit
decât să-ți divizezi într-una semnul
adus pe dealurile Ilionului din accelerarea aceea,
risipindu-l în miliarde
și miliarde
de clopote inutile și sterpe.
Aminteşte-ţi de acel bunic renăscut
înainte ca spaţiul să se dividă în metrii
înainte ca secundele să lubrifieze-n timpane
cronicile stirpei noastre de nomazi sedentari.
De acel bunic legendar
traversând istoria pe negrul să cal
solitar, întreiertat
cum doar amintirea mai ştie să fie.
De acel bunic
în care doarme Zalmoxis
în care Troia se zvârcoleşte de lacrimi
în care dorm eu
în care dorm toţi acei ce-au trecut cândva Rubiconul.
Un popor întreg de proscrişi în patria Babilonului
izgonit mereu spre ţara Nod
încolţit în propria lui bănuială
ca un înger căzut în tenebre, adverbe, proverbe.
Un popor întreg de războinici ai minţii
strămutat prin forţa împrejurărilor
şi prin nevoia de moarte
în moartea oarbă a veacului nostru.
Acest vector a traversat istoria şi a ajuns la mine.
Îl văd necruţător pe Hector
ridicând sabia împotriva propriei sale istorii
cu mult mai necesară decât întrebarea,
răzbunător,
precum un zeu capabil să renască-n alt zeu.
Bunicul meu este chiar povestea lui Hector
şi vectorul mi-a străpuns măruntaiele
m-a condamnat să fiu Hector.
Eu, cu mult mai necesar decât mine.
Nu repeta
nu repeta, nu repeta!
Ah, zeu întruchipat din întuneric şi vid zeu al durerilor din afara obiectelor unde ne-au fost aşezate mormintele, crucea, cuvintele căci acel popor egocentric suntem noi, sunteți voi, sunt ei?
