Imperiul prejudecăților care ne otrăvesc viața este nesfârșit. Toate ideile preconcepute cu care creștem și pe care le credităm drept adevăruri imuabile, de neclintit, au doar scopul de a ne face să credem că altfel nu se poate, că trăim în singura lume posibilă, ba chiar în cea mai bună dintre lumile posibile. Ajunge însă să privești cu atenție istoria, ca să înțelegi cât de falsă este această idee. Istoria este o sumă de posibilități actualizate. S-a întâmplat așa, deoarece la un moment dat, cineva a ales să se întâmple așa. Putea să aleagă altfel. Ideea că destinul este prescris contrazice până și ideea rezonabilă a liberului arbitru. Dacă Dumnezeu există, el nu putea să NU acorde creațiilor sale liberul arbitru, pentru simplul motiv că absența liberului arbitru echivalează cu un univers static, lipsit de evoluție și schimbare. Legile fizicii sunt cea mai clară demonstrație a existenței liberului arbitru. De altminteri, consider că existența liberului arbitru este unica dovadă palpabilă a existenței unei conștiințe superioare, situată în lume și afara lumii. Liberul arbitru nu înseamnă că totul este posibil. Liberul arbitru nu are nimic de a face cu haosul. El este expresia libertății individuale și înseamnă capacitatea fiecăruia de a alege, de a decide între bine și rău, între prostie și inteligență, între adevăr și minciună, între prejudecată și legea reală. Pentru ca ceva să existe trebuie ca altceva să îl gândească în mod aprioric spune Kant și are perfectă dreptate. Prejudecățile însă ne învață că nu este posibil decât ceea ce ni se spune că este posibil.
Una dintre cele mai cumplite prejudecăți e aceea care ne explică faptul că un om în carne și oase poate fi deținătorul adevărului. Vorbesc despre oameni, oameni vii, în carne și oase. Faptul că, de pildă, Isaac Newton îmi spune ceva, nu înseamnă și că acel „ceva” este adevărat. Mecanica clasică s-a dovedit a fi doar un caz particular al teoriei relativității. Marx a avut pretenția că spune un adevăr final și a aruncat lumea în negura dictatului. Hitler și Stalin au avut aceeași pretenție. Fiecare sistem religios – îndeosebi așa-numitele religii întemeiate pe revelație! – a avut pretenția că este singurul adevărat, că este deținătorul adevărului absolut, iar rezultatele se văd: atentate, războaie, masacre, etc. Nici un om de pe pământ nu poate avea întotdeauna dreptate. Uns sau nu de Dumnezeu, trimis sau reprezentant al Divinității pe pământ, mare sau mic, celebru sau anonim, un om poate avea de foarte multe ori dreptate; dar nu poate avea întotdeauna dreptate, în orice spune, pentru simplul motiv că este limitat fizic, că viețuiește în interiorul materiei, că este DETERMINAT. Determinarea înseamnă, printre altele, subiectivitate. Faptul că un savant, un academician, un mistic, un filozof, un economist, un mare scriitor, etc., afirmă un lucru, nu înseamnă defel că acel lucru este real. Înseamnă doar că acel lucru poate fi real.
Dar mai există un aspect al „deținerii adevărului” care ar trebui să ne dea de gândit. A ști totul înseamnă a fi totul. Ați văzut vreodată un om în carne și oase care să fie totul? Sau măcar să știe totul? Marile fracturi religioase sau politice s-au datorat în primul rând faptului că au existat mereu oameni care credeau că sunt posesorii adevărului absolut, că numai ei au dreptate, în timp ce toți ceilalți greșesc. Cu ce este mai adevărat, ca să zic așa, catolicismul decât ortodoxismul și invers? Cu ce e mai adevărat creștinismul decât islamismul și invers? Cu ce este mai adevărată doctrina social-democrată decât liberalismul? Ceea ce refuzăm să acceptăm și să înțelegem este că totul e doar o problemă de opțiune individuală și nimic altceva. Cele mai mari nenorociri ale lumii noastre au plecat de la afirmația banală: „Eu am dreptate, toți ceilalți greșesc!” Când un individ vă spune asta, încetați să-l mai frecventați. Oricât de bine intenționat este, vă va împinge, mai devreme ori mai târziu, în nenorocire! Adevărul nu a fost, nu este și nu va fi vreodată proprietatea cuiva determinat. Cât de obtuzi putem fi să ne imaginăm o asemenea oroare?
Acest comportament – eu am dreptate, ceilalți greșesc – este vizibil zi de zi, minut cu minut, în toate societățile. Expresia „X greșește” este una dintre cele mai des utilizate expresii în toate limbile pământului. Chiar și atunci când nu o spunem deschis, ne comportăm ca și cum am spune-o în permanență. Pare ciudat, dar e o formă de histrionism dusă în extrem. „Eu trebuie să fiu în centrul atenție, deoarece eu am dreptate, eu nu greșesc!” – regăsești măcar substanța acestei expresii pretutindeni unde oamenii se întâlnesc și discută. După care apar partizanii! Suntem cei care au întotdeauna dreptate, suntem cei mai buni, suntem cei mai frumoși, chiar și atunci când NU afirmăm deschis asta. Idolul nostru e singurul care are dreptate, candidatul nostru este cel mai bun, cel mai onest, cel mai bine pregătit! Unde vedeți normalitate în asta? Vehemența cu care ne apărăm convingerile de orice fel demonstrează cât de adânc e săpată în fiecare dintre noi ideea că avem întotdeauna dreptate și că toți ceilalți greșesc.
Vehemența este cel mai clar indiciu al prejudecății. Prejudecata că Pământul este plat a făcut ca sute de mii de oameni, poate milioane, să fie arși pe rug. Prejudecata că unii sunt superiori altora a provocat cortegii de morți și nenorociri. Prejudecata că femeia este proprietatea exclusivă a bărbatului a făcut ca femeile să fie împărțite în curve și cinstite, ba chiar să fie lapidate, arse, ucise în bătaie. În societatea noastră, o așa zisă curvă inteligentă e inferioară unei cinstite imbecile. Cei bătrâni își amintesc despre cum erau privite în societate femeile fumătoare. Se întâmpla cu nici un secol în urmă! Copiii sunt proprietatea părinților, deoarece părinții le-au dat viață! „Fac ce vreau cu copilul meu, fiindcă eu i-am dat viață!” „Eu l-am făcut, eu îl omor!” „Îmi datorează supunere și respect, fiindcă îi sunt părinte!” Dacă tata e un ucigaș, îi datorez totuși supunere și trebuie să îl ascult, chiar dacă e un ucigaș, un dictator, un delapidator, un individ care a provocat în jurul lui numai suferință! Să fim serioși! Faptul că ai dat naștere unui copil nu te legitimează să-l tratezi ca pe proprietatea ta. A da viață unui copil e un fapt care ține de biologie și atât. Obârșiile spirituale ale unui om nu au, de regulă, prea multe în comun cu obârșiile fizice. A da viață unui copil nu te legitimează să îi impui ce și cum să fie în viață, ce facultate să aleagă, cu cine să se căsătorească, ce fel de carne să mânânce, ce gusturi să aibă, cum să se îmbrace! Nici un părinte nu are absolut nici un drept asupra copilului său.
La urma urmei, una dintre cele mai detestabile prejudecăți e aceea care trage semnul egal între așa-numita iubire instituționalizată prin căsătorie și proprietate. Soția mea este proprietatea mea. Dacă se culcă cu altul o ucid, divorțez, o părăsesc, o repudiez, o bat, o pedepsesc. Numai un proprietar absolut cretin ca Menelau a fost în stare să arunce Grecia în Războiul Troian pentru a-și recupera soția, pe Elena, care oricum nu mai vroia să se întoarcă la el, pentru simplul motiv că era îndrăgostită de Paris, fiul regelui Priam. Câte vieți a costat această recuperare de proprietate nu mai contează! Istoria e plină de războaie generate de recuperări de proprietate. Și reversul situației e la fel de valabil. „Dacă mă înșeală, îl părăsesc!” „Dacă îl prind cu alta, îl omor!” De parcă și una și alta s-ar isprăvi într-un singur om, bărbat sau femeie! Sistemele religioase care propovăduiesc poligamia sunt la fel de ipocrite ca și cele care propovăduiesc monogamia. Acolo nu este mono-proprietate, e poli-proprietate, asta e toată diferența! Prejudecățile sexuale sunt doar o parte infimă a prejudecăților care ne otrăvesc existența. Întrebați un genetician ce înseamnă reacția ființelor vii la repetiție și vă va spune că orice ființă vie dă reacție de respingere la repetiție! Asta apropo de sex! Freud a spus-o limpede: după 3 ani orice iubire se transformă, în cel mai fericit caz, într-un eventual respect reciproc. 90% din familii sunt niște cazane sub presiune, fiindcă soții abia se mai suportă între ei. De fapt, s-a întâmplat un lucru care ține de o lege a biologiei: partenerii au dat reacție de respingere la obișnuință! Obișnuința este o a doua natură umană, dar este, în același timp, și cauza multor erori omenești. Societățile arhaice cunoșteau foarte bine acest adevăr elementar al vieții și îl aplicau cu o consecvență care pe moraliștii ipocriți și intransigenți ai zilelor noastre i-ar oripila. N-aveți decât să vedeți ce însemna așa-numita prostituție sacră în acele societăți „primitive” ca să vă lămuriți! Primii misionari creștini care au vizitat India au declarat templele zeului Kama drept oficii ale pornografiei mistice primitive. Cât de imbecil trebuie să fi să scoți pe gură o asemenea inepție? De fapt, misionarii cu pricina și-au declarat propriile idei și propriile frustrări: la asta se gândeau ei când au trecut pragul templului și au tras cu coada ochiului la frumusețile care îl populau, gândindu-se că Dumnezeu nu le citește gândurile! Cele mai multe minciuni se spun în familie, acolo unde ar trebui să fie, cel puțin teoretic, perimetrul singular al adevărurilor fără perdea. Familia ar trebui să fie un parteneriat care să decongestioneze partenerii de presiunile cotidianului, un refugiu, nu un infern în care doi indivizi care se detestă reciproc ajung să conviețuiască până la finele vieții, să se ascundă unul de altul, să se mintă, doar pentru a respecta niște cutume sociale ipocrite.
Competiția produce valori – este o altă ilustră prejudecată, la fel de imbecilă ca toate celelalte idei preconcepute. Oamenii pragmatici sunt cei care împing lumea înainte – o alta, nu mai puțin idioată! Ambele afirmații exprimă limitele mediocrității omenești. Competiția nu a produs niciodată valori. A produs PERFECȚIONĂRI și atât. Valorile sunt produse de inteligența umană, nu de competiție. Competiția poate cel mult stimula producerea valorilor. Dormim pe un pat confortabil deoarece cândva, în negurile istoriei, un individ excepțional și-a imaginat acest obiect și l-a construit. Toți ceilalți de după el l-au REPETAT și l-au PERFECȚIONAT. Toți ceilalți de după el, producători de paturi, au concurat între ei. Cei care fac apologia omului pragmatic uită că omul pragmatic nu a produs decât obiecte destinate folosinței comune. Omul pragmatic fabrică și vinde obiecte în baza unor legități descoperite de oameni care erau orice, numai pragmatici nu. De iluștri visători, la o adică. Newton, pe care l-am amintit înainte, era atât de puțin pragmatic încât nu știa că pe o ușă mare poate intra și câinele mare și pisica mică. S-a gândit să construiască o cușcă comună, cu două uși, una mare pentru câine și una mică pentru pisică. Tâmplarul lui, om practic, i-a atras atenția că greșește, că pe ușa mare poate intra și pisica mică! „Înțeleptule, tu ști tainele Universului, dar nu ști asta?!” l-a admonestat tâmplarul. Dar așa puțin pragmatic cum era, Newton a descoperit gravitația și legile mecanicii. Luați toți marii oameni de spirit și veți constata că erau cei mai puțin pragmatici indivizi de pe planetă. Oare n-ați observat viziunea îngustă a tuturor oamenilor pragmatici? se întreabă Cioran și pe bună dreptate. Omul pragmatic poate fi cel mult inventator de lucruri, nicidecum CREATOR. Am mai spus asta: fără Homer nu ar fi fost posibile matematicile, nu ar fi fost posibilă tehnologia. Cei care împing lumea înainte sunt oamenii de spirit, marile și neliniștitele spirite ale timpurilor lor, cum spune Ernesto Sabato, nu pragmaticii.
Munca înalță, înnobilează, produce valori – e o altă idioțenie pe care am adoptat-o fără să stăm pe gânduri. Munca e o necesitate și atât. E un proces prin care se crează anumite lucruri, cărora noi le conferim ulterior o anumită valoare, materială sau spirituală. Atât. Că exercițiul muncii facilitează anumite procese evolutive, e altă poveste. Dar munca repetitivă e un blestem. Munca susținută și continuă tâmpește, trivializează și impersonalizează, spune din nou Cioran. Am toate motivele din lume să cred că Cioran are dreptate. Numai sclavii muncesc repetitiv. Uitați-vă ce se întâmplă în democrațiile așa-zis dezvoltate, în SUA de pildă. 90% din populația lucrătoare muncește 5 zile pe săptămână, făcând aceleași lucruri, vineri își planifică party-ul de sâmbătă, sâmbăta se îmbată, duminica se odihnesc și luni o iau de la capăt. Munca creatoare NU este repetitivă. Munca repetitivă NU produce valori spirituale. De fapt, nu produce decât obiecte de consum. Munca repetitivă poate fi un reper doar într-o societate lipsită de individualități. Într-o societate de sclavi și debili. Nu are nimic nobil în ea. Nimic remarcabil. Cu excepția cazurilor în care este depusă pentru a salva ființe. E doar un efort menit să asigure supraviețuirea speciei. Numai imbecilii pot fi mulțumiți de munca repetitivă pe care o depun. Majoritatea oamenilor așa-zis harnici pe care i-am cunoscut sunt niște putori intelectuale. Sunt oameni cât se poate de obtuzi la valorile produse de spirit. Într-o societate a oamenilor liberi, tehnologia trebuie orientată strict în scopul eliminării progresive a muncii repetitive. Azi tehnologia este utilizată pentru a mări cantitatea de muncă repetitivă, nu pentru a o micșora. Câteva fabrici robotizate care produc pe bandă rulantă OBIECTE nu schimbă cu nimic datele problemei.
Am dat numai câteva exemple de prejudecăți care ne imbecilizează iremediabil. Dar ideile preconcepute există pretutindeni. În economie. În medicină. În viața de zi cu zi. Le veți găsi pitite în spatele mai tuturor gesturilor noastre. Evident, cele mai stabile și mai puternice idei preconcepute sunt de proveniență religioasă. Creștinii spun că Biblia este Cartea Cărților și că este scrisă pentru Eternitate. Același lucru îl spun musulmanii despre Coran. Evreii despre Pentateuh. Fiecare sistem religios instituționalizat își are propriile sale cărți sfinte. Sau propria sa carte sfântă. Care numai ea spune adevărul. Și aproape fiecare religie a născut oameni capabili să ucidă oricând pentru adevărurile susținute de religia lor.
Nu sunt ateu. Consider ateismul drept un minus fundamental al individului, dar pot să respect gândirea unui ateu, cu condiția să nu încerce să-mi impună convingerile sale. Din punctul meu de vedere, un ateu e un fragmentat spiritual, un om căruia îi lipsește o dimensiune esențială, ca să mă exprim decent. Am convingerea că toată matematica demonstrează de fapt existența unei conștiințe superioare, de alt ordin de mărime decât cea umană. E suficient să mă gândesc la faptul că orice mulțime este mai săracă decât suma părților sale sau că mulțimea tuturor mulțimilor e mai mică sau cel mult egală cu suma infinită a submulțimilor sale, ca să pun sub semnul întrebării orice formă de ateism. E de ajuns să mă gândesc la ce înseamnă principiul de nedeterminare a lui Heisenberg, care ne spune că mișcarea unei particule subatomice este determinată de o pereche de mărimi, dintre care una dinamică și una cinematică și că, la un moment dat „T”, poți cunoaște numai una dintre mărimi, cealaltă având caracter de nedeterminare, pentru a mă îndoi că ateii sunt și altceva decât niște oameni lipsiți de orice dimensiune metafizică. Totuși, nu cred că Allah, Marele Arhitect, Iehova, Dumnezeu, sau cum vreți să-l numiți, s-a revelat în mod integral unei ființe determinate, oricare ar fi ea. Dacă ar fi făcut-o, și-ar fi transferat conținutul în acea ființă determinată, ar fi scos-o din determinare și ar fi aruncat-o în nedeterminat. Este evident că o asemenea FAPTĂ ar fi avut drept consecință dublarea lui Dumnezeu în Univers, ceea ce, din punctul meu de vedere, echivalează cu o contradicție de termeni pe care nici măcar mistica nu o poate îngurgita și asimila.
Religia a vârât în mințile oamenilor o mulțime de idei preconcepute, o grămadă de povești frumoase, cum spune Jacques Fresco, inventate de oameni inteligenți, dar cât se poate de ignoranți. Orice religie, prin instituționalizare, nu face decât să se distanțeze de credință, să o arunce la lada de gunoi a istoriei. O credință nu are nevoie de instituționalizare, doarece instituționalizarea transformă credința într-o sumă de idei preconcepute care nu mai au nimic în comun cu fondul inițial al credinței. Religia instituționalizată a fost dintotdeauna un mecanism de prostire colectivă, de manipulare în masă. Un instrument util opresiunii, care nu are nimic de a face cu libertatea de gândire. Nu întâmplător, la nivelurile de vârf ale politicii și puterii, bancherii și politicienii sunt cei mai fervenți susținători ai bisericilor, de orice fel ar fi ele.
Orice formă instituționalizată de credință este un atentat la libertatea individului, un mecanism de opresiune și imbecilizare. Citiți cu atenție Noul Testament. Dacă luăm de bune cele scrise acolo, nu se poate să nu observăm că Hristos a lăsat discipolilor săi o singură rugăciune, Tatăl Nostru. Și totuși, ritualurile creștine cuprind sute, poate mii de rugăciuni: pentru binefăcători, pentru masa de seară, pentru tinerii care vor să se căsătorească, pentru nași, pentru împăcare, pentru vrășmași, rugăciunea de miercuri, de joi, de luni, de intrare în biserică, etc. Toate aceste rugăciuni au fost inventate sistematic după așa-zisa moarte a lui Hristos, de oameni care aveau pretenția că au o relație privilegiată cu Dumnezeu. Asta lăsând la o parte faptul alarmant că există cel puțin 33 de evanghelii scrise de-a lungul a 300 de ani care au urmat morții lui Cristos sau că TOATE cele 4 evanghelii canonice au fost scrise de oameni care nu au participat direct la evenimentele relatate de evagheliile respective! Evanghelia după Marcu, atribuită oficial unui participant la evenimentele din Ierusalim, a fost scrisă în jurul anilor 70 după Cristos. Pot să jur că egiptenii care îl venerau pe Osiris credeau cu tărie că religia lor va fi veșnică! Istoria a demonstrat contrariul.
Prejudecățile nu provoacă decât suferință și asta dintr-un motiv cât se poate de simplu: ele deformează și falsifică realitatea. Prejudecată înseamnă pre-judecată, înainte de judecată, înainte de actul judecății, de actul gândirii. Prejudecata este de fapt un enunț pe care ți-l însușești, ți-l asumi, fără să îl gândești, fără să îl supui judecății critice. Fără să verifici dacă este real sau nu. Prejudecățile, de orice fel ar fi ele, falsifică realitatea, ne fac să o percepem într-un mod cât se poate pervertit, de ireal, ca să zic așa. Prejudecățile sunt antipodul lucidității. Dar ceea ce este fascinant la prejudecăți, este evoluția lor, modul cum funcționează ele. Căci o prejudecată atrage întotdeauna după ea o altă prejudecată. Și apoi o alta. Și o alta. Nici o prejudecată, nici o idee preconcepută, nu vine singură. Vine întotdeauna la pachet. Avem în noi edificii întregi de idei preconcepute, pe care le numim siropos „adevăruri”. Ca să susții o minciună, o realitate falsă, și care să nu poată fi devoalată, ai nevoie de cârje suplimentare, de minciuni suplimentare, de prejudecăți suplimentare.
Partea distractivă e că prejudecata, ideea preconcepută, aduce cu ea o sumă infernală de frustrări. Este vehicolul care generează și transportă frustrarea. Toți indivizii plini de prejudecăți, bărbați sau femei, sunt doldora de frustrări. Iar din cercul vicios al frustrărilor nu se poate evada decât alegând ura, furia, deznădejdea. Prostia, la o adică. Prostia nu înseamnă decât o uriașă cantitate de prejudecăți, dublată de frustrări pe măsură. Acest mecanism explică, printre altele, de ce prostia eșuează invariabil în răutate. Dar mai explică un aspect: cantitatea imensă de energie pe care o cheltuim zilnic pentru a menține turate motoarele pshicului alimentate de prejudecăți. A avea prejudecăți nu înseamnă doar a minți sistematic în legătură cu lucruri în care crezi. Înseamnă a avea mereu impresia sincerității. Doar impresia. Oamenii cu prejudecăți nu sunt niciodată sinceri. Totuși ei cred sincer că sunt sinceri. E o butadă, dar e reală. Să ne ferească Dumnezeu de bunele intenții ale oamenilor cu prejudecăți!
Suferința provocată de prejudecăți se datorează faptului că spiritual, tindem spre adevăr. Prejudecățile ne interzic însă accesul la adevăr. Ne interzic să-l căutăm. Ne interzic să experimentăm. Ne interzic accesul la luciditate. Prejudecățile sunt mimetice. Seamănă foarte bine cu mediul în care trăiești. Sunt ca niște vechi și familiare certitudini. De acolo vine și starea de confort aparent pe care o induc în mintea noastră. Dar prejudecățile, ideile preconcepute, presupun un tip de minciună cât se poate de special. Nu numai că te minți CONFORTABIL pe tine și că, odată cu tine, îi minți CONFORTABIL pe toți ceilalți. Prejudecățile plac. Sunt dorite. Îți dau senzația că te protejează. Nu sunt primul și nici ultimul care observă asta. Prejudecățile au un mod cât se poate de insidios de a pune stăpânire pe noi. Sunt confortabile. Ușor de acceptat. Par evidente. Nu presupun efort. Sunt ca niște ziduri care le construim înlăuntrul nostru, în mințile și sufletele noastre, ziduri care ne feresc de intruziunile nepoftite și răutăcioase ale lucidității. Și tot ridicând ziduri, ajungem să nu mai observăm că am devenit înfiorători de singuri, că nu mai avem nici o libertate de mișcare, că nu mai putem crește. Ne-am imbecilizat definitiv și iremediabil. În realitate, prejudecățile nu ne simplifică viața, ne-o complică halucinant. Prejudecățile prostesc, doamnelor și domnilor. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, ele se transformă în regrete care ne macină pe dinăuntru și ne fac senectutea amară. Uneori nici măcar nu realizăm asta. Numai oamenii fără prejudecăți sau cu puține prejudecăți au o bătrânețe reconfortantă și senină. În plus, prejudecățile produc acumulare de energie interioară, care defulează în ură, violență, gesturi extreme. Dacă veți cerceta atenți, eliberați de orice idee preconcepută, veți observa că toate marile și micile războaie au avut de-a face cu prejudecățile. Invadatorii unei țări se credeau întotdeauna superiori celor pe care îi invadau. Cuceritorii spuneau întotdeauna despre cuceriți că sunt niște barbari care trebuiesc civilizați. Civilizați, adică subjugați, oprimați, exterminați.
Adevăratele ținte ale prejudecăților țin însă de natura societăților omenești. Orice putere, politică sau nu, are interesul să mențină în corpul social cât mai multe prejudecăți. Prejudecata anulează orice judecată critică. De fapt, anulează orice altă judecată. Un popor, un grup uman îmbâcsit de idei preconcepute este ușor de condus. Faci ce vrei cu el. Prejudecățile sunt o armă formidabilă de manipulare. Un instrument perfect de manipulare. Mai ales cele care îmbracă hainele preceptelor religioase, patriotice și ale moralei. Naziștii au cucerit Europa intonând cântece patriotice. Conchistadorii au nimicit populații întregi din America Centrală și America de Sud convinși fiind că acei nenorociți erau doar niște primitivi care aveau datoria să se supună celui așa-zis civilizat. Preceptele religioase de altminteri, însușite sub forma unor prejudecăți de mase mari de oameni, au generat atâtea conflicte încât e greu să le mai și numeri. Nu există război pe pământ care să nu fi avut cel puțin o componentă doctrinară, compusă din prejudecăți. Conceptul de securitate a transformat SUA într-unul dintre cei mai mari exportatori mondiali de război și opresiune. Valabil și pentru Rusia și pentru toate superputerile trecute, prezente și viitoare. Ideiile care au stat la baza declanșării acestor conflicte au fost îmbrățișate de milioane de oameni sub forma perversă a prejudecăților naționale. Repet ceea ce am mai spus mai sus: oare câți dintre sforarii din umbră, câți dintre manipulatorii care au utilizat prejudecățile adânc sădite în mințile oamenilor pentru a declanșa așa-zisele „războaie legitime” și-au trimis copiii pe front? NU există război legitim, există numai război. Și asta pentru simplul motiv că nu există războaie care să nu poată fi evitate. Totuși, nu au fost evitate.
Revenind la ceea ce spuneam mai sus: scopul cel mai pervers al prejudecăților este acela de a menține societatea într-o stare de fracturare continuă. De a ne menține divizați. Cu cât suntem mai divizați, cu atât suntem mai ușor de condus. Lipsiți de spirit critic, acceptăm orice aberație ni se vâră pe gât. Toate guvernele sunt mincinoase. Politicienii mint de îngheață apele, dar ei știu că milioanele de proști care votează vor accepta minciunile debitate pe bandă rulantă ca pe adevăruri de nezdruncinat, fiindcă prejudecățile au pregătit temeinic terenul. Ei știu că eliberarea de sub apăsarea ideiilor preconcepute este dificilă, greu de suportat și deci, aproape imposibilă pentru un om care nu își dorește cu adevărat să devină lucid. Prejudecățile sunt de fapt ispitele care populează fiecare milimetru din anticamera Infernului.
