Omul pragmatic (fragment din ULTIMATUM ÎNAINTEA INFERNULUI)

Lumea modernă, așa-zisă „liberă”, consideră pragmatismul drept una dintre virtuțile fundamentale ale individului, iar această optică, profund distrofică, este azi atât de înrădăcinată în conștiința colectivă, încât o regăsești pe toate etajele societății. Nimic nu-i scapă și nimeni nu i se poate sustrage. Părinții vor ca odraslele lor să fie cât mai „pragmatice”, pe considerentul că astfel „se vor descurca mai bine în viață”. Politicienii invocă pragmatismul ca pe un soi de atribut ultim al competenței. În viața de zi cu zi, toți vor să fie cât mai aplicați, să rezolve probleme și, prin urmare, să fie cât mai pragmatici. Singurii care-și permit să nu adopte un comportament de așa-zis pragmatic, sunt VIP-urile, însă paradoxul este că mecanismele societății de azi și pârghiile consumismului fac ca tocmai VIP-urile să fie, în realitate, printre cele mai pragmatice personaje de pe planetă. Nu poți accede la stadiul de personalitate publică importantă fără să nu fi pragmatic până în măduva oaselor. În fapt, VIP-urile care adoptă un comportment vizibil anti-pragmatic, non-conformist, o fac din cele mai pragmatice și mercantile rațiuni cu putință: e marketing și nimic altceva! Capitalismul, de pildă, a ridicat pragmatismul la rang de valoare umană primordială, pe baza unui raționament cât se poate de simplu: pragmatismul înseamnă eficiență, utilitate practică, înseamnă rezolvare de probleme. Înseamnă cerere și ofertă. Înseamnă… piață!

În sens uzual, așa cum este el invocat și văzut azi de marea majoritate a oamenilor, pragmatismul rămâne, să zicem, un concept relativ recent. Ține mai degrabă de a doua jumătate a secolului XX si de secolul XXI, decât de alte epoci. Are prea puține în comun până și cu „pragmaticismul” lui C. S. Pierce, care lega pragmatismul anticartezian de îndoială și mai ales de căutarea, prin metode științifice, a adevărului. Totuși, a pune semnul egal între util și adevăr, este, iertată să-mi fie obrăznicia, o probă de imbecilitate absolută!

Dacă pragmatismul exprimă ceva, atunci cu siguranță asta exprimă: egalitatea ultimă, ireductibilă, dintre util și adevăr. Tot ceea ce nu ține de util, de folosire, ține de fapt, de… inexistență. Și întrucât banii există și cuantifică totul în societatea modernă, adică tot ce poate fi definit ca util și folosibil, rezultă automat că pragmatismul este una dintre însușirile inidividului care permit existența și perpetuarea conceptului de marketing ad infinitum. Pare hilar, dar azi cei mai pragmatici oameni de pe planetă sunt experții în marketing, politicienii, bancherii, oamenii de afaceri. Toți au o legătură mai mică sau mai mare cu marketingul, cu… piața. Un fochist nu are cum fi pragmatic. El nu e decât fochist. Nu are legătură cu marketingul. Faptul că toarnă metal într-o matriță oarecare nu-l îndreptățește să revedice statutul de om pragmatic. Medicul, nu poate fi de asemenea pragmatic. El repară oameni, nu e pragmatic. În esență, nici fochistul, nici medicul, nici mecanicul nu pot fi pragmatici, decât dacă sunt în stare să cuantifice într-un asemenea hal munca pe care o depun încât rezultatele acesteia să fie atât de utile încât să poată fi transpuse în legile cererii și ale ofertei, adică în legile marketingului. Pentru ca fochistul sau medicul să devină pragmatici au nevoie de ceva în plus: să transpună ceea ce fac sau știu să facă în valori de piață neapărat… rentabile. Adică să vândă și să cumpere rentabil. Să devină întreprinzători. Să facă profit. Pragmatismul, în lumea modernă, este asociat invariabil ideii de profit, prin însăși conținutul său.

Pragmatismul omului modern mai are însă o calitate. Este… realist. Nu-și face iluzii. Nu are nici o treabă cu imaginația. Iar când are treabă totuși cu imaginatia o face la modul stereotipic, repetând formule și rețete verificate, îndelung uzitate și care produc… tot profit. Marketingul nu-i decât o sumă de rețete, de stereotipii menite să producă profit. Ceea ce nu produce profit e marketing eșuat. Imaginație eșuată. Utilitate eșuată. Un pragmatic eșuat este exemplul cel mai detestabil în societatea noastră. Și mai înspăimântător. Vă miră că diminuarea profitului este spaima cea mai mare a unui patron? El este un realist, nu-și face iluzii. Pragmatismul îl obligă să câștige întotdeauna, indiferent dacă o va face pe termen lung, mediu sau scurt. Ideea e să câștige oricum, în orice condiții. Pe terenul ridicol al moralei, pragmatismul taie și desființează totul. Dacă e câștig cu orice preț, înseamnă că norma morală e inutilă, inaplicabilă, derizorie, caducă. A fi un om pragmatic înseamnă azi înainte de orice, a fi înafara moralei. Din punctul de vedere al pragmaticului, morala e o povară, o închisoare absurdă, o limitare nepermisă. Nu mă împiedic de norma morală ca să obțin ceea ce vreau! – e dictonul de bază al pragmaticului. La urma urmei, afacerile sunt afaceri! Ionescu îmi este prieten și partener de afaceri. Dacă situația o impune, îl bag în faliment pe Ionescu, în ciuda prieteniei noastre, întrucât sunt, înainte de toate, un pragmatic. Nu-i vina mea că Ionescu a fost idealist și a greșit în calculele sale de marketing! A, firește, ca om mi se sfîșie sufletul de Ionescu, dar ce să-i faci, marketingul meu a fost mai bun, mai eficient decât al lui. Am câștigat! Asta e tot ce contează. Prieten, prieten, dar… e pe bani! E pe eficiență. Pe câștig. În esență, ideea de om pragmatic este asociată ideii de individ care câștigă întotdeauna. Reușita, pentru omul pragmatic, este egală cu ideea de a câștiga la nesfârșit. Cei care pierd nu sunt pragmatici. Sunt eșuați. Pragmatismul divide de fapt lumea: în reușiți, în realizați și în eșuați! Eșuații sunt cei care pierd mereu, care sunt legați de morală, care nu știu să convertească în profit ceea ce fac sau care nu înțeleg că totul este cuantificabil pecuniar. Pragmaticul este adaptatul perfect al timpurilor noastre!

Dar mai există ceva la omul pragmatic care merită toată atenția: pragmatismul pulverizează nu doar morala, pulverizează până și ideea clasică de evoluție. Dacă armele pragmaticului țin de marketing, înseamnă că pragmaticul devine automat adversarul oricărei creșteri reale. Adversarul evoluției. Nu ai cum să evoluezi când combini și recombini aceleași elemente și relații la nesfârșit. Când cauți într-una numai rețete noi, nu și variabile noi! Marile descoperiri nu presupun rețete noi, presupun înainte de toate, variabile noi. Pragmaticul operează cu permutări, combinări, nu cu descoperiri reale. Mai mult, pentru el orice nouă descoperire e doar o nouă permutare ale acelorași variabile. Pragmatismul reprezintă negația descoperirii. Cum spuneam, pragmaticul combină, permutează, nu descoperă. Asta este explicația pentru care un pragmatic va fi întotdeauna un conservator convins, indiferent de cât de mult va încerca să pozeze în non-conformist, idealist sau chiar iconoclast. El prezervă stări de lucruri, nu le împinge mai departe, nu le schimbă. Caragielesc prin definiție, dar fără să o știe, pragmaticul este adversarul oricărei valori transumane. Este adversarului libertății. Nu o va înțelege niciodată. Pentru el libertatea înseamnă doar libertatea de a face orice. Nu libertatea de a fi orice. Și această diferență este una fundamentală.

Pentru omul pragmatic „a fi” este egal cu „a face”. Obiectul nu este (în cel mai fericit caz!) sau nu tinde să fie egal cu subiectul, ci cu acțiunea subiectului! Sau mai corect: subiectul nu mai tinde spre obiect, nu mai încearcă să-l descopere, să și-l asume, să se identifice cu acesta; e fascinat exclusiv de propriile acțiuni, de „a face”. Dar un „a face” măsurat în rezultate vizibile, evidente, cuantificabile, adică în „a avea”. „A fi” este egal cu „a face”, iar „a face” este egal cu „a avea”. Această comutativitate arată că, la urma urmei, pragmaticii sunt cei mai posesivi oameni de pe planetă. Pentru omul pragmatic tot ce nu poate fi sau nu poate deveni „al meu”, este irelevant. Nu contează. E complet lipsit de semnificații. E non-sens. Omul pragmatic este o realitate restrânsă la ceea ce posedă, la ceea ce obține, nu la ceea ce este el în realitate. Nu e definit de acțiunea dezinteresată, de gândire în sens metafizic, e definit de posesiune. E definit doar de ceea ce posedă și de acțiunile destinate posesiunii, obținerii, etc. Adică de exterior, nu de interior. În interior, omul pragmatic e doar un gol tradus în acțiuni soldate cu… câștiguri cuantificabile pecuniar. Paradoxul acesta este halucinant. Revendicându-se pe sine ca „aplicat”, „realist”, omul pragmatic sfârșește prin a fi total rupt de realitate. Vă mirați că politicienii sunt cei mai proști lideri posibili? Nu vă mirați! Acceptați că sunt „pragmatici” și atât! De aceea și trebuie înlocuiți periodic. Vă mirați că toate oligarhiile care conduc lumea sunt bolnave și schizofrene? Nu vă mirați! Sunt compuse din oameni pragmatici, care trăiesc strict între limitele înguste, impuse de realismul pragmatismului lor. Vă mirați că omul pragmatic ține atât de mult la imaginea sa și atât de puțin la ceea ce reprezintă el ca om, ca individualitate? Vă mirați degeaba. Omul pragmatic e doar imagine, nu este el însuși. El nu trăiește proiectat în interior, trăiește doar prin imagini exterioare. Nici măcar proiecția în exterior nu o poate face la modul, să zicem, „arhetipal”, valorizator! Din punctul lui de vedere, între „exemplar” și „repetitiv” nu există diferență. Pentru el arhe-ul e o ștanță, nu un tipar orginar al lucrurilor și vieții. Nu va fi niciodată el însuși, va fi întotdeauna doar „ceea ce spun ceilalți despre el”. El e doar ambalaj. Nu confundați ambalajul cu conținutul ambalajului. Pentru omul pragmatic contează diploma, nu ceea ce atestă diploma că știe să facă ori ceea ce știe într-adevăr să facă.

Nu confundați omul pragmatic cu avarul, chiar dacă au în comun apetitul nesățios al acumulării. Avarul vrea doar să aibă. El trăiește cu intensitate frenetică identitatea cu bogățiile pe care le posedă. Pragmaticul vrea acțiune. E pasionat de mișcare. Se identifică mai degrabă cu acțiunea, decât cu posesiunea directă. Sau, dacă vreți, posesiunea e o consecință a acțiunii, nu un dat inițial. Nu e static, precum avarul simplu. E dinamic. Atâta că, fără să realizeze, din momentul despărțirii de „a fi” și operând cu aceleași veșnice variabile care produc eficiență, dar combinate mereu în dispozitive și formule zise „noi”, care-i dau iluzia descoperirii și a evoluției, pragmaticul aleargă, de fapt, pe același plan și pe aceeași traiectorie liniară. El nu trăiește liber. El trăiește cu iluzia că este liber.

Nu-i cereți pragmaticului să înțeleagă. El va considera oricum că înțelege mai bine lumea decât toți ceilalți, care nu sunt pragmatici și aplicați. Omul pragmatic este în realitate omul cartezian, tridimensional, pentru care Universul nu poate fi guvernat de alte legi decât de cele newtoniene. Pentru el există doar acțiune și reacțiune; în consecință, totul poate măsurat, ambalat și etichetat. Visătorul, pe care omul pragmatic îl disprețuiește instinctiv, este o ființă inutilă, care viețuiește degeaba pe scoarța terestră și care trebuie atent strunită, ca să n-o ia razna. De aici și vocația de stăpân a pragmaticului. Cei care nu sunt pragmatici trebuie conduși, struniți, călăuziți, de adevărurile pe care pragmaticul le posedă și le… utilizează. Adică trebuie stăpâniți. Ceea ce include o întreagă panoplie de acțiuni: recompensare, pedepsire, etc., cu care doar pragmaticul e legitimat să opereze, întrucât numai el știe să le folosească în mod util și eficient. În subsidiar, pentru omul pragmatic nu există adevăr. Există adevăruri. Egoist și lipsit de viziune, pragmaticul poate fi o creatură cât se poate de filantropică, dacă filantropia se impune ca necesitate în logica infailibilă a utilului. Dacă marketingul impune să fim generoși și buni, suntem generoși și buni!

În definitiv, omul pragmatic este negația omului real, viu și căutător. Este negația omului neliniștit, a omului care vrea să afle de unde vine și încotro se îndreaptă. Este negația omul întrebător. Al singurului tipar care a dat vreodată sens și măreție existenței omenești. Trăind fără neliniști, doar cu spaime – spaima de a nu pierde! – omul pragmatic se situează în afara devenirii firești a umanului. Nu vă lăsați înșelați de aparențe! Omul pragmatic nici măcar practic nu este. Este un reducționist, care vede totul în două culori, alb și negru. Practic, cu adevărat, e fochistul sau medicul. Dacă omul pragmatic ar fi și practic ar înțelege că realitatea nu are nimic în comun cu marketingul. Omul pragmatic a creat economia bazată pe cerere și ofertă, nu pe necesitate. Omul pragmatic a creat statul coercitiv și opresiv. Omul practic, adică omul care înțelege realitatea, ar fi creat statul tuturor. Ar fi creat o economie bazată pe necesitate. Omul pragmatic a creat însă statul pragmaticilor, societatea în care nu au loc decât stăpânii marketingului. Amoralitatea sa funciară, intim încastrată în golul din interior, l-a proiectat în afară pentru a stăpâni, nu pentru a conduce. Pragmaticii sunt stăpâni, nu conducători. Sunt niște frustrați care, goliți de pragmatism, nu mai reprezintă NIMIC. Sunt zero absolut. Și atunci se amăgesc cu ideea superiorității pragmatisului lor, imaginându-și că pot fi stăpânii a ceea ce ființează în exteriorul lor!

O societate în care omul pragmatic devine model universal e o societate care va face, mai devreme ori mai târziu, implozie. E o societate eșuată. O societate de greșiți care mor fără să știe că mor și fără să priceapă de ce. În termenii lui Malraux, dacă societatea secolul XXI va fi una de pragmatici, atunci nu va fi deloc. Va dispărea. În economia Universului, o societate care neagă necesitatea și instituie legitățile marketingului ca legi supreme este una sortită dispariției. Nu se justifică existența ei. E… fără noimă. E doar o societate de imbecili care poate să dispară fiindcă NIMIC și NIMENI nu-i va simți lipsa. Cu excepția pragmaticilor, desigur!


Be the first to comment “Omul pragmatic (fragment din ULTIMATUM ÎNAINTEA INFERNULUI)”