Emil Cioran: „Munca susținută și neîncetată tâmpește, trivializează și impersonalizează […] Prin ea (n.n.: prin muncă) omul nu se realizează, ci realizează…” Analiza pe care Cioran o face muncii sau mai exact, analiza efectelor muncii, este cât se poate de precisă. Este necruțătoare și lucidă. Cioran se referă la munca repetitivă, chiar dacă nu o spune direct. Iar munca repetitivă imbecilizează într-adevăr. Distruge legăturile pe care ființa umană le are cu valorile spirituale, îndepărtând-o de destinul ei firesc care, în nici un caz, nu are legătură cu repetiția, cu îmbuibarea sau consumismul. Munca repetitivă nu produce, cum ar spune tot Cioran, decât acumulare de obiecte în temporar și nevoia nefirească de a le consuma, de a le utiliza și schimba cât mai rapid. Munca repetitivă, robotizată, repetată zilnic și cu obstinație, produce alienare. Alienarea individului, dar și alienarea structurilor sociale. Individul este alienat de munca repetitivă pentru simplul motiv că aceasta îi robotizează gândirea, interzicându-i progresiv accesul la gândirea independentă. Când munca repetitivă devine gest reflex, aproape nici o evadare din închisoarea lumii materiale nu mai este posibilă. La oamenii robotizați de muncă, aceasta se transformă treptat într-un soi de drog care distruge și distorsionează legăturile cu valorile de alt ordin decât cele materiale. Nu poți renunța la drog, decât cu riscul unui cutremur interior care te poate arunca oricând în abisul patologiei sau mizeriei. Din exterioară, munca repetitivă a devenit interioară. Ne-a contaminat. E aidoma unui virus sau, cum spuneam, aidoma unui drog care provoacă adicție. O adicție sufocantă, golită de perspective spirituale, golită de fapt de sensuri, de semnificații. Am devenit niște semnificanți lipsiți de corespondent real.
Oamenii contaminați de munca repetitivă devin purtătorii unui psihic mutant, dacă îmi este permisă o astfel de expresie, psihic care evoluează spre un tipar aparte de nebunie, extrem de greu încadrabilă, dar mai ales, foarte dificil de detectat. Pragmatismul lor – pe care cei în cauză îl afișează ca pe un merit absolut – nu este direcționat decât în sensul execuției cât mai rapide a unor operații care, de altminteri, nu necesită nici un efort suplimentar de gândire, nici un exercițiu real de inventivitate sau creativitate. Spiritual, acești oameni sunt niște eșuați sau mai degrabă niște mutanți care îmbracă hainele elegante ale unei normalități canceroase. Oscilând continuu între muncă, plictiseală și distracție, ei agonizează inconștient într-o stare de permanentă comoditate mentală, un fel de letargie interioară ce distorsionează și pune cătușe oricărei libertăți autentice. Pentru ei până și ideea de libertate interioară devine inoperantă, aproximativă, de neînțeles. În staza finală a evoluției lor individuale, libertatea devine un nonsens. Aplicați in extremis doar pe muncă și unidirecționați de efortul repetitiv pe care îl prestează asiduu, asemenea oameni pierd treptat orice facultate de evaluare a realității, sfârșind prin a confunda realitatea lor mecanică, artificială – pe care o consideră ca fiind singura acceptabilă, singura cu adevărat legitimă – cu întreaga realitate.
Munca repetitivă este una dintre cele mai perfide forme de imbecilizare colectivă care nu e depășită azi decât de nebunia sau fanatismul religios și de frecventarea zilnică a Internetului. Ea impune individului să privească lumea prin prisma repetitivității care cu timpul devine atribut reflex al conștiinței. Cu cât individul este mai implicat în munca repetitivă, cu atât va refuza mai vehement ideea că așa-zisele sale judecăți axiologice pot fi – și chiar sunt – fundamental greșite, deoarece exclud cu virulență apelul interior, adică recursul la luciditatea suverană a spiritului. Din această cauză gândirea lui va rămâne ancorată exclusiv în universul său exterior, adică în străinătatea sa cea mai îndepărtată și inaccesibilă. Judecățile, ideile, percepțiile, chiar și trăirile lui vor fi ștanțe, nu unicate. Vor fi minore, nu semnificative. Vor fi împrumutate, nu proprii. Și aproape tot ceea ce va proclama cu insolentă suficiență va ține de cazuistica locală și perisabilă a finitudinii.
Pe un astfel de om nu ai cum să-l ajuți. Oricât de bineintenționat ai fi, comunicarea cu el va fi unidirecțională, exterioară, saturată de semnificații secundare. Deprinderile îndelung exersate, distanțarea de realitățile care exclud repetiția îl vor determina să recuze aventura spirituală autentică, pe care o va cataloga automat ca fiind naivă, irelevantă, lipsită de realism. Mai mult, el nu va accepta în ruptul capului un criteriu axiologic care intră în contradicție cu standardul oficial, singurul pe care este dispus să-l adopte, pentru stupidul motiv că este confirmat prin experiența altor milioane și milioane de ființe robotizate. Implicați total în fabricarea de obiecte înseriate, acești oameni își direcționează eforturile într-un singur sens, robotizându-se și atrofiindu-și progresiv facultatea de a gândi, până în punctul în care ajung să semene cu niște culturiști care își antrenează o singură mână, ignorând complet celelalte grupe musculare ale organismului.
Efectele unei asemenea amputări interioare sunt catastrofale, atât pentru individ, cât și pentru societate. Anulând recursul la luciditate, ea reduce abilitățile spiritului la dimensiunile liliputane ale furnicii care nu are alt reper existențial decât feromonii reginei, dar care se crede unică, independentă și atoateștiutoare. Munca repetitivă și obsedantă reprezintă o formulă de manipulare aproape perfectă. Ea acționează subversiv asupra conștiinței, extirpând, cu precizie chirurgicală, toate acele zone abisale care nu se subordonează actului repetitiv.
Vi se pare că aberez? Urmăriți cu atenție lecțiile pe care istoria ni le servește pe tavă. Germania nazistă a fost construită de milioane de oameni angrenați în munca repetitivă. Muncitori și funcționari conștiincioși în primul rând. Ei l-au susținut cu ardoare pe Hitler și tot ei au luptat până la ultimul om pentru apărarea unui regim inuman, care a ridicat munca la rang de opresiune universală. Lenin a impus regimul bolșevic cu sprijinul a milioane de muncitori care nu pricepeau o boabă din ce se ascunde în spatele retoricii faimosului corifeu comunist. Primul război mondial a fost de fapt primul război industrial din istoria omenirii. Industrial, adică bazat pe munca repetitivă, pe actul repetitiv, în care cantitatea este stăpâna absolută. A fost posibil cu concursul a milioane de indivizi, bărbați și femei, care munceau pe rupte în uzinele ce fabricau muniția pentru milioanele care mureau pe front. Sunt numai trei exemple, dar sunt cât se poate de relevante, fiindcă atestă, fără drept de apel, că oamenii care fac din munca repetitivă reperul suprem al vieții sunt și cei mai vulnerabili la manipulare și sunt gata oricând să accepte minciuna oficială, chiar dacă ea le lezează interesele, tocmai pentru că nu înțeleg nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lor și în lumea în care trăiesc.
Însă munca repetitivă, instituită ca valoare socială și umană suverană, duce la un soi de sociopare care nu e neapărat infracțională în sens juridic și care nu poate fi încadrată cu necesitate în tiparele clinice ale acestei boli. Instruiți prin toate pârghiile educative de care dispune statul să muncească repetitiv și să se distanțeze de mecanismele și de efortul gândirii, oamenii pierd exercițiul empatiei și devin dezinteresați de problemele reale ale societății, de problemele și frământările semenilor lor, cu toate că, aparent, aceste probleme îi frământă și îi motivează. În schimb, ei vor răspunde rapid la stimulii unidirecționați ai retoricii oficiale; vor reacționa la tot ceea ce i-ar putea împiedica să-și împlinească destinul de roboți umani. Și această viteză de reacție e tot un efect de robotizare prin munca repetitivă. Nu mai contează cât sunt de falși sau de adevărați stimulii de care vorbeam. Odată lansați în eter, sunt prinși din zbor și integrați în conștiințe. Sunt acceptați și produc efecte. Rezultatele se cunosc…
Cum spuneam, partea proastă e că toți acești indivizi nici măcar nu realizează dimensiunile halucinante ale manipulării prin repetiție. Cei mai mulți dintre ei devin atât de preocupați de ceea ce fac zilnic, încât nu mai reacționează nici măcar la suferința persoanelor din jurul lor. Deși sunt integrați în corpul social și în diverse colectivități, deși aderă formal la ideea de solidaritate de pildă, așa-zișii sociopați dependenți de munca repetitivă sunt, în esență, antisociali, prin aceea că nu acceptă nici o libertate reală și chiar ajung să impună celor din jur o anormalitate pe care ei o consideră îndreptățită: anormalitatea de a munci repetitiv și de a recuza actul gândirii, pe care ei îl cataloghează ca fiind nefiresc, lipsit de substanță, expresia unei trândăvii condamnabile și mai ales, imorale. Socioparea generată de munca repetitivă este cea mai insidioasă și mai nefirească formă de nebunie, deoarece se prezintă sub masca hidoasă a unei normalități ordonate, care are ca efect degenerarea fundamentelor pe care ar trebui să se sprijine relațiile interumane.
Amintiți-vă de acel slogan oribil: NOI MUNCIM, NOI NU GÂNDIM! Această probă monumentală de cretinism intelectual reprezintă esența unui mod de a fi lipsit de orice relevanță spirituală, morală și umană. Un mod de a fi care exclude, neagă și distruge creația. Cei care caută moralitatea în munca repetitivă sunt niște fracturați spiritual, care nu înțeleg nimic din mersul istoriei și din ceea ce presupune, în esența lui, actul creației și al gândirii libere. Munca repetitivă ucide în indivizi dorința de libertate și îi transformă în sclavi dedicați unei singure activități, aceea de a produce pe bandă rulantă obiecte destinate consumului. Într-o societate în care munca repetitivă e privită ca valoare absolută sau ca reper imposibil de depășit nu există libertate. Există numai libertăți, adică o serie de necesități satisfăcute în mod secvențial, tocmai pentru a da iluzia că indivizii sunt liberi, că pot decide și că drepturile lor sunt respectate. În realitate, tocmai o astfel de societate ajunge să încalce cele mai elementare drepturi individuale și să interzică, prin tot felul de tertipuri juridice sau instituționale, accesul la creație, educație și libertate.
Problema cea mai complicată este că munca repetitivă introduce în mentalitatea colectivă false valori. Ea distorsionează percepția individului, obturându-i anumite facultăți esențiale, cum ar fi intuiția, inventivitatea, mă rog, toate acele facultăți care, cumulate, conduc spre actul creației, spre actul descoperirii. Numai oamenii cu conștiința liberă pot fi creatori și lucizi. Nici măcar sentimentele cele mai nobile, care pot da un sens superior vieții nu scapă neatinse de efortul repetitiv. Oamenii care muncesc repetitiv în mod constant nu mai au timp și nici dorința să iubească sincer, nu au timp pentru compasiune și în general, nu au timp decât pentru a-și reface forțele sufletești epuizate de repetiție. Căci marea perversitate a repetiției în muncă este aceea de a ne epuiza sufletește și afectiv, iar atunci când vorbim de robotizarea prin muncă repetitivă, nu vorbim doar de robotizare în timpul procesului de muncă, ci de robotizare generală. Omul, ca și societatea, sunt întreguri compuse din miliarde de părți interconectate. Defectarea uneia dintre ele are drept consecință defectarea celorlalte.
Frenezia muncii repetitive poartă cu ea semnele unui infern în care ne-am aruncat singuri, în momentul în care am ajuns să considerăm că finalitatea și scopul vieții raționale este bunăstarea nelimitată, adică ghiftuirea. Munca repetitivă este expresia dorinței iraționale, bolnave, de ghiftuire. Sădind în mintea noastră valori și virtuți bolnave, ea transformă societatea într-un azil de nebuni incurabili, irecuperabili, pe care nu-i va vindeca decât eventual, un mare șoc social sau o mare revelație colectivă, generată de o mare și șocantă descoperire. Dacă destinul omului va rămâne însă legat în mod irevocabil de munca repetitivă, de repetiție în ultimă instanță, înseamnă că destinul omului va fi eșecul și că fascinanta noastră civilizație nu-i decât un experiment cosmic nereușit.
Se înșală amarnic cei care își imaginează că nu există o relație directă între foamea de distracție din ce în ce mai accentuată din societate și munca repetitivă. O foame de distracție care demult s-a transformat într-o veritabilă industrie supranațională și care vehiculează miliarde de dolari anual. În sensul cel mai strict al cuvântului, distracție înseamnă pe lângă a distrage (n.n.: atenția) sau a abate (n.n.: atenția de la ceva) și a zăpăci, adică a face pe cineva să nu mai judece, să-și uite scopul, să se piardă pe sine într-o altă activitate, minoră în ultimă instanță. Și această zăpăcire devine din ce în ce mai generală în societățile în care munca repetitivă primează. Ai putea spune chiar că, cu cât cantitatea de muncă repetitivă este mai mare într-o societate, cu atât nivelul de zăpăceală care urmează muncii repetitive este mai mare. Unde vedeți luciditate aici? Ce legătură are asta cu spiritul? Vă miră că oamenii antrenați în cele mai repetitive munci sunt și mari consumatori de telenovele, seriale hollywoodiene, jocuri de noroc, excursii care nu au nimic în comun cu adevăratele experiențe ale cunoașterii, ci doar cu creșterea varietății de lucruri sau locuri văzute, de altminteri, cât se poate de superficial? Vă mirați că plictisul a devenit general? Vă mirați degeaba! Un individ – de fapt aproape orice individ – angrenat în mecanismele muncii repetitive ajunge, mai devreme ori mai târziu, sclavul distracției și al plictisului. În paranteză fie zis, numai mediocritatea și prostia sunt în stare să se plictisească și să se distreze. Mă îndoiesc sincer că un Kafka, un Mozart, un Platon sau un Sabato vor fi trăit momente de plictiseală sau vor fi simțit vreodată nevoia de a se distra.
Gândiți-vă la un conștiincios funcționar de bancă. Face același lucru de dimineața până seara, cinci zile pe săptămână. Gândiți-vă la un broker antrenat în pariuri și speculații bursiere. Și el face același lucru de dimineața până seara, tot cinci zile pe săptămână. În esență, chiar dacă activitatea propriu-zisă e diferită, toți acești oameni depun același tip de efort zilnic, constant și repetitiv ca un muncitor care execută, opt ore pe zi, aceeași operație într-o fabrică oarecare. Diferența e de nuanță și locație. Aparent, brokerul sau funcționarul de bancă muncesc intelectual, iar muncitorul din fabrică muncește fizic. În realitate, nu e nimic intelectual aici, deoarece o operație transformată în gest reflex prin repetiție nu poate avea nimic remarcabil, nimic intelectual în ea. E repetiție și atât. Ea presupune numai niște abilități, mai mult sau mai puțin vizibile… Între un magnat care învârte de dimineața până seara miliarde și un muncitor care execută aceeași operație diferențele sunt doar de poziție în sistem și de… îmbuibare. Dincolo de asta, și magnatul și muncitorul și brokerul sunt de fapt victimele neînțelegerii unui sistem pentru care toți nu sunt decât rotițe într-un mecanism care face din munca repetitivă legea funestă și suverană a vieții. Cât de degenerați am ajuns încât să împărțim așa numita forță de muncă în intelectuală și fizică, pe baza acelorași criterii repetitive? Cât de debusolați suntem? Ne mai miră că am ajuns atât de deviați încât așezăm pe același palier valoric creatori geniali precum Beethoven, Alban Berg sau Schonberg cu muzicanți de duzină care vând milioane de discuri și ne încântă auzul cu siropoase și efeminate producții de divertisment?
Munca repetitivă are un unic scop declarat: maximizarea profitului. A profitului înțeles ca și câștig bănesc. În absența profitului, munca repetitivă devine un non-sens. Standardizarea care însoțește munca repetitivă este inerentă acesteia, adică nu poate fi evitată. Iar standardizarea, odată aplicată în procesul de producție, desfacere, în toate ramurile vieții sociale, sfârșește prin a intra în conștiințe și a le standardiza. Rezultatul social al muncii repetitive este un om-standard, cu criterii de viață standard, cu boli fizice standard și nevoi standard. Orice ar spune psihiatria modernă și oricâte argumente ar aduce, consider că adevăratul sociopat al timpurilor noastre este omul standard – adică omul înseriat, lipsit de atributele curiozității metafizice, impregnat până la refuz de obsesia confortului, posesiunii de obiecte și siguranței personale; omul a cărui viață se reduce la muncă, plictiseală, distracție și obiecte de consum.
Omul standard e un om lipsit de personalitate, care consumă obiecte-standard, care deține orice, numai standard să fie, dar care, în realitate, nu se mai deține pe sine. Nu mai este liber. Nu poate fi lucid. Nu înțelege nimic din gesturile fundamentale comise de marii oameni de spirit ai trecutului sau prezentului în care trăiește. Este omul care domină societatea actuală, o tinichea fără individualitate. Nu mai e un individ, e o repetiție, o copie a celorlalți, care sunt la rândul lor copii ale unui tipar ridicol, numit pompos, omul modern. Uitați-vă la habitudinile noastre, la plăcerile noastre, la ceea ce facem zilnic! Vorbiți de credință, de religie? E standardizată. Vorbiți de artă? Nu se poate, e standardizată. Vorbiți de curiozitate? Sigur că da, curiozitatea de a conduce ultimul model de automobil, de a folosi ultimul tip de telefon, de a vizita Parisul sau de a consuma cine știe ce meniu extravagant! Și ca să fiu explicit: curiozitatea de a vizita Parisul ca turist, adică în mod absolut distant și superficial, transformă locul vizitat, adică Parisul, în nimic altceva decât într-un obiect de consum care joacă rolul de paliativ al plictisului incurabil în care ne aruncă repetiția. Standardizarea care însoțește munca repetitivă transformă tot ceea ce atinge în produse de consum. Și dincolo de fastuosul spectacol al consumului, dincolo de poleiala inconsistentă și zgomotoasă a cotidianului, nu veți găsi decât un gol imens, gol care ne măsoară ratarea ca specie, dar și ca indivizi.
Munca repetitivă e imorală deoarece îl face pe individ să-și iubească sclavia la care îl condamnă statutul de robot social, antrenat în producerea de obiecte necesare consumului, și să confunde această robie cu libertatea. E imorală, deoarece îl îndepărtează de fondul său originar, care e unul de factură spirituală, intelectuală, înainte de toate. E imorală, deoarece îl face pe individ intransigent și agresiv față de orice tip de valoare, alta decât cea care generează repetiția. E profund imorală întrucât îl pune pe om în antiteză cu mediul său natural, prin faptul că nu produce decât consum, acumulare de reziduri, poluare, tensiuni, toate dublate de o lene spirituală incurabilă, de nestăvilit. Lene, puturoșenie chiar, inabil pitită în spatele unei suficiențe care nu mai recunoaște nimic, decât prejudecățile impuse de un mediu social din ce în ce mai predispus la… extincție. Nu e de mirare că indivizii care depun cea mai mare cantitate de muncă repetitivă sunt cei care îmbracă hainele uzate ale bigotismului, falselor cutume sociale, propagandei instituționalizate, prejudecăților, etc.
O societate dominată de repetiție e o societate în care nu există revoluții, există doar evoluții infinitezimale. Iar când discut despre revoluție, nu discut despre semnificațiile ei legate de o schimbare socială violentă. Nu discut despre revoluții sociale, despre dărâmarea unui regim politic sau a unei ordini juridice prestabilite sau existente. Discut despre o modificare radicală a conceptelor în corpul social. Teoria relativității, ideile lui Copernic, descoperirea atomului, renunțarea la viziunea geocentristă, etc., sunt exemple de revoluții reale, căci ele au modificat substanțial modul nostru de a ne raporta la univers și la lume. Însă repetiția nu produce decât ajustări în interiorul unui sistem bolnav, deja existent, și care nu face posibil saltul calitativ, ba chiar îl interzic cu desăvârșire.
De fapt, așa cum am mai spus, munca repetitivă nu are nici o legătură cu efortul intelectual. E negația acestuia. Nu produce evoluție. Produce doar stagnare prin acumulare. Nu eliberează. Încătușează. O societate compusă, majoritar, din indivizi integrați unui sistem de muncă repetitivă e o societate care se îndreaptă, invariabil, spre autodistrugere. Iar această autodistrugere nu va cruța pe nimeni. Va afecta totul: mediu, oameni, instituții, viața însăși. Indiferent de poziția pe care o ocupi în ierarhia unei asemenea societăți, vei sfârși, mai devreme ori mai târziu, în momentul declanșării colapsului, prins de vârtejul distrugerii generale. Banii, care sunt expresia cea mai josnică a repetiției, nu te pot salva de neant. O societate bazată pe munca repetitivă nu are soluții, deoarece nu e capabilă să înțeleagă faptul că rezolvarea unei probleme majore presupune distanțarea, eliberarea de gândirea care a generat problema (Einstein). Ea se va încăpățâna să creadă că poate rezolva problema cu același tip de gândire care a generat problema, uzând ad infinitum de aceleași mijloace profund inadecvate. Nu aveți decât să vă uitați la ce fac politicienii zilelor noastre, ca să înțelegeți că într-adevăr așa stau lucrurile. Căci politica a devenit ea însăși un tipar al muncii repetitive, chiar dacă adesea îmbracă haina disolută a ne-muncii sau toga respectabilă a dezbaterii. Politicienii care fac zilnic aceleași „treburi”, aceleași jocuri, aceleași aranjamente, etc., sunt de fapt niște nevropați, niște sociopați – de data asta în sens clinic – care-și irosesc viețile tot în mod repetitiv, justificând această irosire prin cele mai bizare și hilare prejudecăți de ordin etic, național, juridic, rațional, șamd. Nu vă faceți iluzii. Sunt la fel de imbecilizați ca orice alt exponent al muncii repetitive, cu diferența că se pricep de minune să-și mascheze imbecilitatea prin viclenie sau falsă charismă.
Dacă vrem să evadăm din acest cerc vicios în care ne-a prins munca repetitivă, de fapt, dacă vrem să ne salvăm ca specie, trebuie să ne schimbăm radical optica despre muncă. Munca trebuie să redevină un efort constant de găsire de soluții, un efort conștient de evoluție și, pe de altă parte, de rezolvare reală a problemelor majore cu care se confruntă azi civilizația și umanitatea. Munca trebuie să redevină efort spiritual, intelectual, înainte de toate. Și abia apoi efort fizic, dar un efort fizic orientat spre necesitate reală, nu spre repetiție și acumulare. Munca trebuie să fie un suport al libertății și al gândirii libere, nu un mecanism sordid de încătușare a acestora. Cei care îmi vor reproșa că gândesc utopic, că așa ceva nu este posibil în lumea de azi, nu sunt decât sclavii prejudecăților sociale care susțin sau generează munca repetitivă. E suficient să adaug acestor constatări faptul, mai mult decât evident, că tehnologia face azi posibilă eliberarea omului de munca repetitivă, cu condiția ca tehnologia să se elibereze mai întâi ea însăși de imperativele profitului imediat. Dacă o asemenea transformare a raportului nostru cu ceea ce numim muncă nu se va întâmpla, dacă ea nu va fi într-adevăr posibilă înseamnă că, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, de ordinul zecilor de ani, noi toți, inteligenți sau proști, bogați sau săraci, leneși sau muncitori, normali sau bolnavi, vom sfârși în același mod, prinși în vârtejul unei extincții din care nu va scăpa nimeni!
