Proprietatea este sediul libertății în corpul social. Proprietatea este garanția libertății. Dreptul la proprietate este sursa libertății sociale. Indiferent de știința și convingerile celor care au gândit asemenea lucruri, ele nu duc nicăieri. Și nu duc nicăieri, pentru un motiv mai mult decât banal: nimeni nu a luat în considerare, la modul cel mai serios și critic cu putință, limitele acestor aserțiuni.
Nu discut aici despre teoriile sofisticate ale libertății sociale. Acestea sunt frumoase, ispititoare, dar total… inadecvate. Ceea ce nu au luat în calcul acești teoreticieni e faptul că banii au ajuns să cuantifice totul, inclusiv sau mai ales, proprietatea de orice fel. De când lumea, proprietatea se vinde, adică se înstrăinează, pe bani. Indiferent dacă o cedezi, o vinzi, o moștenești, o donezi, ea are o anumită valoare pecuniară. Valorează o sumă oarecare de bani. E cuantificabilă în bani.
Teoreticienii subtili zic: are atașată sau are încorporată o anumită valoare pecuniară. Acești iluștrii debili intelectuali uită că verbul a atașa e sinonim cu a lipi. De asemenea, a încorpora este sinonim cu a absorbi. Odată încorporat în ceva, faci parte din acel ceva. Odată atașat de ceva, devii lipit de acel ceva. Ești parte a acelui ceva de care ai fost atașat. Numai noi am fost atât de tâmpiți încât să schilodim limbile și cuvintele și să credem că un ceva poate fi atașat sau încorporat în altceva și să rămână separat, ba chiar să opereze separat. Altfel spus, o proprietate care are atașată o valoare pecuniară ar trebui să vină sau să fie permanent însoțită de acea valoare pecuniară, de acei bani. Ea însă vine singură. Nu scrie pe ea câți bani face. Noi stabilim asta, în funcție de cele mai diverse și ciudate criterii. Banii doar o cuantifică. Este firesc să fie așa, cel puțin din punct de vedere practic.
Dar adevărata perversitate a conceptului de proprietate ca sediu al libertății e mult mai simplă. Și poate tocmai de aceea nu e vizibilă. Dacă Vasile e proprietarul unui Logan de 5 mii de euro, iar Grigore este proprietarul unui BMW de 50 de mii de euro, rezultă automat că Grigore deține de 10 ori mai multă libertate decât Vasile. Oare? N-am stabilit că proprietatea e izvorul libertății? Că fără proprietate nu putem vorbi despre libertate?
Totuși, care libertate? Și mă rog frumos, unde este egalitatea dintre oameni aici? Garanție, sediu sau sursă a libertății, proprietatea cuantificabilă pecuniar conduce la ierarhizarea societății pe grade de libertate. Garanții mai multe, sedii mai multe, surse mai multe! Cu cât ai mai multe proprietăți, cu atât ești mai liber. Ideea de egalitate socială este pulverizată. Un procent infim din membrii societății ajung să dețină o cantitate imensă de libertate, în timp ce marea masă abia dacă își permite luxul de a-și imagina că deține dreptul de a consuma și de a fi remunerată după munca repetitivă prestată.
Asta se întâmplă azi sub ochii noștri. Și desigur, tot ce-am spus până acum, e atacabil. Din orice punct de vedere doriți. Problema este că tot ce-am spus până acum nu este și desființabil, pentru simplul motiv că e cât se poate de vizibil, de evident.
Proprietatea e sfântă, strigă prorocii și adepții economiei liberale. Și nu vorbesc aici despre doctrina politică numită „liberalism”. Dacă ar fi sfântă l-ar avea ca sursă pe Dumnezeu. Nu-mi amintesc ca Dumnezeu să fi dăruit vreunui individ bunuri, terenuri sau bani!
Există însă proprietari și proprietari. Unii dețin terenuri, alții mașini, alții bani. Marii proprietari le dețin pe toate, chiar dacă în mod separat. Dintre toate, proprietatea banilor este cea mai puternică. Am mai mulți bani, prin urmare am mai multe surse ale libertății, mai multe garanții ale proprietății, mai multe sedii ale proprietății. De fapt, am mai mulți bani, am mai multă libertate socială. Atunci cât mă costă libertatea de a-mi extermina semenii? Cât trebuie să plătesc pentru a-mi ucide vecinul care mă deranjează? Juriștii, oamenii de drept, vor striga din rărunchi că sunt nebun, fiindcă pun problema în asemenea termeni. Confundă termenii, vor conchide dumnealor cu nedisimulată superioritate academică. Istoria a demonstrat că imbecilitatea intelectuală poate sta foarte bine și foarte confortabil în băncile unei academii de științe politice, juridice sau economice. Dacă academia este privată și produce profit, cu atât mai mult și mai bine!
Această libertate schizofrenă, pe care o proslăvim azi, este libertatea care ne va omorî mâine. Există oameni pe pământ care au atâția bani încât pot cumpăra țări întregi. Înseamnă că libertatea socială a unui asemenea individ este mai mare decât suma libertăților sociale ale locuitorilor unei țări întregi. Când, cum am dat drumul în lume la o asemenea aberație?
Aveți impresia că nu există indivizi pe planetă care fac efectiv ce vor, când vor și cum vor? Că nu există specimene care își permit luxul să ucidă, să fure, să spolieze pe cine vor și care scapă întotdeauna nepedepsiți, pentru simplul motiv că au foarte multe proprietăți, foarte mulți bani? N-aveți decât să vă uitați la cine conduce azi lumea ca să înțelegeți că asemenea specimene există, că o duc ca în sânul lui Avram și că lor le este permis orice. Gândiți-vă numai la bancherii care au provocat sau au participat decisiv la provocarea celor două războaie mondiale!
Și că veni vorba: câți dintre marii bancheri ați văzut condamnați până azi? Îi numeri pe degetele de la o mână. Și totuși ei sunt cei care pornesc războaie, cei care finanțează lovituri de stat, cei care subvenționează continua suferință socială a lumii. Voi vorbi ceva mai încolo despre asta.
Până una alta, practica întărește tot ce am afirmat mai sus. Cu cât ești mai bogat, cu atât ești mai liber. Liber să faci ce vrei. Un sărac, dacă fură o pâine pentru copiii lui care plâng de foame, este imediat închis, judecat și condamnat. Un miliardar care fură miliarde este protejat prin miliarde de tertipuri juridice. Spun banalități pe care le cunoaștem cu toții, dar asta este lumea reală. Sunt curios să știu câți copii de bancheri au luptat în Iraq. Câți în Afganistan. Toate războaiele secolului XX au fost generate de intervenția, fățișă sau mascată, a oamenilor cu foarte mulți bani. Bancherii și bogații lumii l-au susținut pe Hitler ca să ajungă la putere în Germania. Și tot ei au finanțat sfârșitul acestui scelerat, cu nimic mai sănătos la minte decât cei care i-au susținut ascensiunea. Și este numai un exemplu, cel mai notoriu, e adevărat. Totuși, academiile și universitățile lumii nu suflă o vorbă despre cei care l-au finanțat pe dictatorul nazist. Profesorii acestor onorabile instituții sunt prea ocupați pentru a ne învăța că proprietatea este sursa, sediul sau garanția libertății sociale.
Există însă un aspect mai subtil al cuantificării libertății sociale prin bani și care demonstrează cât de greșit judecăm. Libertatea și banii aparțin unor clase de realități diferite. Statutul lor ontologic este diferit. Libertatea, adică absența constrângerilor, exprimă posibilitatea de acționa după voința proprie. Libertatea NU e un obiect fizic. Nici măcar nu i se poate atașa o valoare de ordin fizic. Nu poți spune că libertatea e egală cu „X” obiecte. Dacă ar fi așa, am putea transforma libertatea în marfă și am vinde-o în supermarket. Dar libertatea nu este o marfă. Nu poate fi vândută sau cumpărată, decât în societățile sclavagiste. În democrație, libertatea e incompatibilă cu actul cumpărării. De fapt, libertatea nu poate fi transferată. Libertatea este întotdeauna individuală. Libertatea exprimă o proprietate a ceva, o calitate a ceva, nu o cantitate.
Banii sunt obiecte. Și când nu sunt obiecte – cazul banilor virtuali, de pildă – măsoară tot niște obiecte existente în realitatea fizică, economică, socială. Măsoară valoarea de schimb a unor obiecte. Contrar a ceea ce se crede în mod curent, banii nu pot măsura de pildă, valoarea unei idei. Măsoară doar valoarea unor rezultate concrete obținute prin aplicarea acelei idei. Tot o valoare de schimb.
Prin urmare, nu poți compara banii cu libertatea. Ca să cuantifici „ceva” prin „altceva” trebuie ca acel „altceva” să aparțină aceleiași clase de realități sau să exprime o proprietate a lui „ceva”. Când spui că un obiect este lung de 3 metrii, nu faci decât să spui că obiectul respectiv are o proprietate – lungimea – care poate cuantificată printr-o unitate de măsură. Banii nu pot fi unitate de măsură a libertății, deoarece banii NU sunt o caracteristică a obiectelor, a realităților, sunt ei înșiși realități, sunt obiecte. A cuantifica libertatea prin proprietate, adică prin bani, e ca și când ai spune că o cometă este egală cu o tonă de mere. E un nonsens.
Totuși, noi aplicăm acest nonsens în viața de zi cu zi, îl ridicăm la rang de principiu. Un nonsens aplicat în lumea reală produce tot nonsensuri. Când nonsensul aplicat este universal, rezultatul este tot un nonsens universal. Un nonsens inițial, adică o eroare inițială, nu poate produce în final o realitate corectă, dacă îmi este permisă o asemenea expresie. Produce o aberație. Indiferent de cât de corect este instrumentul care se aplică peste nonsensul inițial, rezultatul final e o eroare, un dezastru. Nu trebuie să fi citit Logica lui Aristotel ca să înțelegi asta. Trebuie doar să ai bun simț, adică simțul măsurii.
