Câte ceva despre babilonia mea personală
și despre răspunsul la întrebarea: de ce scriu?
Nu știu exact de ce scriu. Nu am o motivație precisă. Scriu de când mă știu, dar nu știu precis de ce. Nu-mi doresc faimă, premii sau putere și nici nu mă interesează ce cred ceilalți despre mine sau despre ce scriu. Nu mă imaginez deloc în afara scrisului și n-am avut niciodată tentația de a face altceva. Nu scriu pentru bani și mă consider cel mai norocos om din lume. Nu trăiesc cu impresia că scriu extraordinar sau că lumea se va cutremura din cauza mea. Disprețuiesc gloria și titlurile de orice fel, infatuarea și prejudecățile, violența, saloanele, laudele și luxul. Prostia mă descumpănește, cu atât mai mult cu cât o consider o alegere, nu un dat, iar faptul că ea se manifestă, mai des sau mai rar, la absolut toți indivizii planetei – nu sunt deloc o excepție – e cu atât mai neliniștitor. Dacă vor fi existat în tinerețea mea vremuri în care m-am crezut buricul universului, ele au trecut ca și cum nu ar fi fost. Îmi place să cred că m-am vindecat de boala asta și cred că vindecarea s-a datorat, cel puțin parțial, faptului că nu am publicat mai nimic până azi. Ceea ce-a apărut pe ici, pe colo, prin revista Vatra dacă nu mă înșel și prin publicația virtuală a internauților de la Respiro, aproape că nu mai contează. Am trăit mai frumos decât meritam și m-am bucurat de viață, cu convingerea că anonimatul este un dar pentru orice om care vrea să trăiască din plin și care încearcă să se bucure de ceea ce vede și atinge. A existat un moment în care am înțeles că evadarea din anonim și „aterizarea” în zona publică transformă viața într-o sumă infernală de prejudecăți și convenții – ceea ce nu înseamnă că anonimatul nu e presărat și el cu prejudecăți și convenții! – sfârșind prin a ne metamorfoza în conserve goale. Am stat destul în preajma unor VIP-uri, e adevărat, mai ales locale, în special provenite din zona politică, ca să pot să-mi formez o opinie cât de cât exactă zic eu despre ce presupune statutul de așa-zis „posesor al recunoașterii publice”: o golire de sensuri, o ilustră pierdere de vreme cum zicea careva, o „umflare” artificială și umilitoare a ceva care, până înaintea actului recunoașterii, se numea încă om viu.
Am mari îndoieli legate de ceea ce fac, însă, într-un mod pe care nu sunt în stare să îl explic, tocmai asta mă ține în formă. Am anumite bănuieli, dar prefer să nu vorbesc despre ele, tocmai pentru că nu sunt sigur că așa stau lucrurile. Am avut tot felul de ocupații, am practicat tot felul de profesiuni care nu aveau legătură cu scrisul, dar erau un paravan perfect pentru scris. Îmi place să încropesc povestiri, să le combin ca pe puzzle-uri și, la drept vorbind, pentru mine o poveste e fascinantă câtă vreme se naște și crește. După ce s-a născut și mai ales, după ce a crescut, prin tot felul de ajustări sau șlefuiri succesive, devine o mortăciune de care încerc să mă despart cât mai repede cu putință. Am lucrat 32 de ani la o carte de ficțiune, fără să fiu ceea ce s-ar chema un perfecționist. A durat atât de mult pentru că am avut o groază de lucruri care trebuiau cumva lămurite și pe care nu-mi permiteam să le las, cum s-ar spune, în aer. Habar nu am dacă este o carte bună sau proastă, singurele lucruri care m-au interesat legat de ea au fost să nu cad în penibil și să spun cât mai precis și limpede ceea ce am gândit. Mania mea de a scrie mai multe povestiri deodată se face vinovată de astfel de întârzieri pe care alții le-ar taxa ca intolerabile, dar, cum nu am avut gândul publicării, nu mi-am făcut probleme din cauza asta. Dacă bine țin minte, prin ’92 am ars un roman, Definiția Scăderii, pe care îl consideram atunci terminat. Scrisesem o carte ridicolă, idioată și-mi era jenă de ceea ce citeam acolo. Jenă față de mine, nu față de un eventual cititor. Era o poveste dezlânată, fără cap și coadă, în care îmi etalam, la modul cel mai infantil și superficial cu putință, orgoliile și nesăbuința de-a mă crede special – adică orice altceva decât ce eram cu adevărat. Sunt bucuros că m-am despărțit de acele foi dactilgrafiate și dezarticulate, tocmai pentru că, între timp, am descoperit un adevăr care, pentru mine, este important și anume că atunci când motorul scrisului este ego-ul, foamea nemăsurată de recunoaștere, scrisul nu va fi decât cel mult o probă de virtuozitate goală, un soi de penibilitate sterilă, cu nimic mai bună decât oricare altă manifestare a prostiei omenești.
Pare ciudat, dar când scriu nu mă gândesc deloc la cititor. Mă concentrez exclusiv pe ceea ce fac și probabil că din asta derivă și atitudinea mea față de scriitorii care fac o pasiune din a vorbi despre scris, în special, despre scrisul lor. Nu cred că scriitorul trebuie să fie buricul societății, înțeleptul târgului sau tătucul nefericirilor. Nu cred că e posesorul adevărurilor ultime, inventatorul cozii de la cireașă, după cum nu cred nici că deține miraculoasele soluții ale problemelor unei omeniri care, în mod evident, merge în derivă și se îndreaptă vertiginos spre propria nimicire. Nu cred în ierarhii, nu cred în etichete, nu cred în marketing. De-asta nu fac lansări de carte și de-asta nu particip la asemenea evenimente. E sinistru să-i asculți pe alții cum vorbesc despre tine, despre ce-ai scris ori despre ce publici tu. Sinistru și ridicol totodată. Treaba asta mi se pare un soi de masturbare publică, absolut neigienică, absolut lipsită de noimă. Vorbitul despre scris este ca o hrană stricată, fermentată: ne umplem cu ea burțile dornice de ghiftuială și glorie, provocându-ne singuri crampe spirituale și amorțind în noi orice umbră de înțelegere; este un viciu, o otravă care produce dependență și nu satisface nici o necesitate reală, decât, în cel mai fericit caz, acele orgolii și frustrări care ne îneacă existența, dându-ne iluzia că soarele se învârte numai în jurul nostru și că merităm totuși laudele și recunoșterea celorlalți.
De fapt, nu merităm nimic mai mult decât alți și nu suntem cu nimic mai speciali sau mai buni decât oricare om de pe stradă. Nu cred în oameni speciali, providențiali, deosebiți, după cum nu cred în oameni normali. Cred doar că oamenii sunt diferiți și că nu seamănă între ei. Restul e o chestiune de alegere și personalitate. Indivizii cu calități deosebite au și minusuri deosebite. Scriitorul nu e o excepție, el poate fi cel mult, o oglindă a diferențelor pe care le sesizează prin intermediul imaginației, observației, logicii sau mai știu eu cărui dat sau fapt. Dacă oglinda nu reflectă imagini prea strâmbe și lipsite de substanță, scriitorul are șansa de a fi, cum spun unii, bun. Paradoxul e că, atunci când te crezi cu tot dinadinsul bun, excepțional, ai toate șansele să fi exact opusul, adică foarte slab sau mediocru. E o opinie, pe care vă rog să o luați ca atare, așadar numai cu titlul de opinie. În plus, cred că epocile au criterii diferite de selecție și evaluare, ceea ce înseamnă că așa-numitele valori literare de care se face atâta caz prin mediile intelectuale ale timpului sunt și ele cât se poate de relative. Un scriitor care azi stă pe podiumul celebrităților, mâine poate sta în ungherul uitării și asta nu are neapărat legătură cu conținutul sau calitatea scrisului. Ceea ce o epocă naște și statuează, o altă epocă poate ignora fără regrete. Dacă universul și natura se schimbă în permanență, nu văd de ce nu s-ar schimba specia umană și indivizii care o compun. Scriitorii preocupați de gloria postumă și de perspectiva uitării sunt, oricum aș lua-o, niște naivi, dacă nu cumva niște narcisiști care nu pricep nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lor. Le dau o veste proastă: totul va fi uitat. Definitiv și irevocabil. Inclusiv ei. Gândiți-vă că raportat la scara Universului, chiar și a unuia aproximativ zonal, măreția omenească e derizorie, inconsistentă, nesemnificativă. Se crede careva, cum zic șmecherii de cartier, „miezul din dodoașcă”? Să stea liniștit, peste câteva zeci de ani nimeni nu-și va mai aminti că a existat! E valabil pentru toată lumea, deci și pentru mine. La urma urmei, încerc să lămuresc niște lucruri care mă preocupă, dar pe fugă, adică la modul cel mai secundar cu putință.
*
Nu vreau și nu încerc să fiu original. Obsesia originalității mi se pare redundantă, neproductivă, ba chiar – iertată să-mi fie părerea! – prostească și lipsită de sens. Original cu adevărat este numai primul, or pe primul nu-l cunoaștem și nu știm în ce mod există. Dacă există. Nu-mi bat capul în ce stil să scriu, cum să scriu sau cu ce seamănă povestirile pe care, de bine, de rău, încerc să le isprăvesc așa cum mă duce priceperea și putința. Din punctul meu de vedere, stilul, canoanele, estetica, și altele de soiul ăsta, sunt noțiuni îndepărtate, abstracte, de prisos. Teoriile literare mă plictisesc de moarte. Nu citesc critică și nu am pretenția că înțeleg pe deplin cum gândesc acești oameni care emit judecăți și dau verdicte de parcă ar împărți pomană la săracii din târg. Cred că ierarhizările și sentințele sunt, cel mai adesea, rezultatul unor judecăți subiective, specifice comportamentului de mascul dominant, care vrea cu orice preț să se impună, dar care, la urma urmei, nu-i decât un frustrat care face paradă de cuvinte alese și cultură.
Dar dacă criticul îmi pare inutil din punctul de vedere al celui care scrie, pur și simplu datorită relativității criteriilor cu care operează, recunosc că el poate fi util pentru contextul în care trăim, adică pentru cititor. Asta, cu condiția ca criticul să încerce – chiar dacă nu izbutește – să fie cât mai echilibrat în judecățile sale. Îmi imaginez cititorul bombardat cu tot felul de informații contradictorii, care dau buluc peste el din toate părțile, zăpăcindu-l și făcându-l să-și piardă cumpătul. Acest cititor intră într-o librărie și vede pe rafturi sute sau mii de cărți și o mulțime de nume, dintre care unele nu-i spun nimic. Dacă mă pun în pielea lui, pot accepta ideea că aș avea nevoie de cineva care a citit toate acele cărți și care să îmi spună: îți recomand să citești cărțile cutare și cutare, pentru că… Problema mea este tocmai acest pentru că… Iar aici intrăm pe un teren minat, presărat cu tot soiul de capcane… Criticul ar trebui, teoretic cel puțin, să fie omul care îl orientează pe cititor în noianul de referințe și informații care-l năucesc pentru că vin din direcții și surse diferite, făcându-l adeseori să renunțe la a cumpăra o carte sau obligându-l să se bazeze strict pe intuiția și capacitatea sa de a sesiza ce i se potrivește sau ce îi place să citească, or un asemenea rol înseamnă deja foarte mult. Criticul ar trebui să fie, zic eu, dincolo de marketing, dincolo de mode și mai ales, dincolo de jocurile de culise sau de interesele particulare care promovează anumite cărți și producții literare. O astfel de asumare presupune automat o onestitate inconfortabilă și practic incoruptibilă, dificil de atins în condițiile unei vieți bazate pe un număr incomensurabil de interdependențe și conexiuni diverse.
Bineînțeles, astea sunt tot opinii personale, platitudini la urma urmei, și nu cer nimănui să le împărtășească sau să fie de acord cu ele. Nu mai sunt la vârsta la care să îmi permit iluzii sau la care m-aș mai putea amăgi cu ideea că voi pune coada la prună. Peste aproximativ un deceniu voi fi un pensionar cu nimic deosebit de alți pensionari din țara mea – țară pe care n-am pretenția că am înțeles-o pe deplin – așa că nu am spaime legate de așa-zisul meu viitor literar, în care, de altminteri, nu cred, pentru banalul motiv că nu există. Nu mi-am construit viața pe ideea unei cariere de scriitor sau a unor reușite spectaculoase în acest sens, fiindcă, dacă aș fi făcut asta, aș fi încercat demult să public. Voi rămâne mereu un scriitor „de dupăamiază” sau „de noapte”, care folosește scrisul ca pe un instrument sau mă rog, ca pe o modalitate cu ajutorul căreia caut să-mi limpezesc problemele ce mă frământă de când mă știu. Dacă mă gândesc bine, până și cuvântul „scriitor” îl folosesc cu precauție, pentru nu am altul la îndemână și pentru că nu depun nici un efort ca să-l înlocuiesc cu alt cuvânt. Nu scriu înconjurat de cărți, în așa-zisul meu birou sunt mai degrabă înconjurat de unelte de pescuit. Îmi țin cărțile pe hol și prin tot felul de cutii, fiindcă am impresia că a le expune, a le ține la vedere, e ca o paradă de prost gust. Nu citesc decât ceea ce îmi place, ceea ce aleg să citesc și, în ultimii ani, mai mult recitesc anumite cărți care m-au marcat în momente diferite ale vieții, decât citesc cărți noi. Cred că cititul zilnic este un antrenament mental ideal, care te menține în formă și te ajută să fi mai exigent cu tine însuți.
Nu sunt timid, dar nici impetuos. Nu-mi place să domin, să dau ordine și să fiu șef. Nu-mi calculez gesturile și vorbele pe care le scot pe gură. Mă feresc să dau sfaturi sau să intru în intimitatea cuiva. Am o mulțime de îndoieli și extrem de puține certitudini – atât de puține încât le pot număra pe degetele de la o mână. Iar numărul semnelor de întrebare, în loc să scadă odată cu trecerea anilor, crește. Am renunțat la mania de a explica în stânga și-n dreapta ce mă doare, ce mă preocupă, așa că „autismul” meu intelectual, de care sunt perfect conștient, și-a găsit debușeul în scris și asta îmi ajunge. Mă simt bine în coconul meu de cuvinte și nu cred în povestea cu scriitorul implicat, nu dau doi bani pe literatura militantă, politică, tezistă, implicativă sau cu mesaj. Nici în povestea cu turnul de fildeș al scriitorului nu cred. Cred însă în scriitorul, bun sau mai puțin bun, care nu se predă în fața niciunei guvernări, autorități, organizații sau doctrine politice, care înfruntă sărăcia, anonimatul, refuzul, tentațiile și gloria cu seninătate, cu detașare. Consider hiperbogăția și frenezia posesiunii drept maladii devastatoare, incurabile, care sfârtecă și sluțesc spiritul, iar hiperbogația o văd ca pe o probă fatală, infantilă și irefutabilă, de tembelism. Tolerez o bogăție rezonabilă, nesfidătoare, care nu pune în pericol integritatea morală și fizică a celorlalți, care nu umilește și nu secătuiește pe nimeni și nimic, în vreme ce sărăcia o găsesc impardonabilă pentru secolul în care trăim. Doctrinele politice, ideologiile de orice fel, îmi par niște schematizări care vulgarizează ideile și viața, schimonosindu-le până într-acolo că le fac de nerecunoscut. Nu sunt comunist, fascist, nazist, liberal, anarhist, creștin-democrat, socialist, social-democrat sau ce vreți domniile voastre. Nu am fost niciodată plecat în afara granițelor României, nu am curiozități turistice. Detest naționalismul, ultranaționalismul, xenofobia, ura rasială, exact în aceeași măsură în care detest globalizarea, cel puțin la modul cum este înțeleasă astăzi. În sufletul meu rămân un apatrid, în sensul că, mai înainte de-a fi cetățenii unei țări, suntem cetățenii unei planete care se numește Terra sau Pământ și de care noi ne batem joc zilnic, numai pentru nu suntem în stare să ne depășim egoismul, interesele și dorința frenetică de îmbuibare sau putere.
Nu vreau să fiu convingător, nu vreau să fac pe nimeni să fie ca mine, după cum nu vreau să argumentez sau să-mi impun părerile care, în definitiv, pot fi la fel de corecte sau de greșite ca oricare alte păreri. Nu sunt fanul cuiva anume și nu vreau să am fani, indiferent de cine e vorba sau de ce domeniu discutăm. Poza de idol mi se pare la fel de inacceptabilă, de ridicolă, ca și poza de fan. Nu sunt creștin și nu mă închin la nici un dumnezeu, real ori fictiv. Dacă Dumnezeu există și cere creaturilor sale să-l idolatrizeze, înseamnă că e un dobitoc atotputernic împotriva căruia merită să te răzvrătești, fie și numai pentru a da ideii de libertate un sens cât de cât nobil. Cred că răutatea și orgoliul sunt boli tot atât de devastatoare pentru conștiințe, pe cât de devastator pentru trup este cancerul. Nu sunt ateu, dar îi respect pe atei, după cum nu sunt religios, deși respect opiniile religioase. Orice formă de fanatism îmi repungă și îi ocolesc pe oamenii care au răspunsuri gata pregătite în orice situație. Frecventez doctrinele politice și religioase ca obiecte de studiu, din interes strict intelectual. În fața excesului de erudiție și a pedanteriei bat în retragere, fiindcă le consider gratuități puerile cu care nu vreau să am de a face. Trăiesc cu sentimentul că specia din care fac parte este profund greșită – mă includ și pe mine – și că individualismul și paradigmele competiției trebuiesc aruncate la coșul de gunoi al istoriei, mai înainte să transforme civilizația într-un pustiu dezolant, arid și lipsit de viață. Traversăm o eră din care vom ieși radical schimbați, fie nu vom ieși deloc, fiindcă vom dispărea efectiv ca specie. Am încercat să spun asta în DUPĂ CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA LUI. Cu excepția fraților și prietenilor foarte apropiați, nu discut despre scris. De altminteri, nici nu scriu despre scris (cred că am mai zis și asta). Azi scriu pentru prima oară despre un subiect pe care îl evit cu obstinație și deja mi se pare că am spus o grămadă de banalități, de aiureli din care nici eu nu mai înțeleg mare lucru. Și chiar și a cum, când stau în fața calculatorului și scriu toate astea, trec de la o problemă la alta, revin, iarăși mă întorc, doar pentru că am impresia că uit câte ceva care mi se pare că trebuia spus sau că nu am subliniat îndeajuns ceea ce îmi propusesem să subliniez. Mi se poate imputa că văd scrisul ca pe un mod foarte individual de a fi – dacă îmi este permisă o asemenea exprimare – chiar dacă în povestirile pe care le scriu nu vorbesc de regulă despre mine și nu folosesc întotdeauna pronumele personal „eu”.
*
Aproape tot ce scriu e ficțiune, să zicem SF. Sau mă rog, așa ar trebui să se cheme. Deși, nici de asta nu sunt sigur. Povestirile sunt de obicei lungi, stufoase sau, mai degrabă, complicate. Unele pot fi socotite romane, altele nuvele, însă cred că diferența dintre ele nu are legătură cu lungimea propriu-zisă, ci cu modul cum sunt structurate. Mă interesează parabolele (nu pildele, nu fabula), tocmai pentru că parabola poate fi, ca să zic așa, plurivalentă, polifonică. O poveste cu o singură semnificație e ca o șosea cu o singură bandă, plină de automobile care se deplasează într-o direcție unică, perfect previzibilă. Mi se pare că imaginația, dacă nu este sterilă, goală de semnificații, produce cea mai fascinantă și mai plină lume posibilă. Pentru mine, ea exprimă un alt tip de realitate, nu neapărat paralelă cu realitatea fizică; e capabillă să se împletească fabulos cu orice realitate, indiferent de cât de reală, ca să zic așa, ar fi aceasta din urmă. La limită și în funcție de anumite determinări despre care nu vreau să vorbesc, am convingerea că fantezia poate genera la rândul ei alte realități, uneori cât se poate de concrete, de obiective. După părerea mea, citatul din Daniel Defoe pe care Camus îl folosește ca motto pentru romanul Ciuma ar trebui să fie motto-ul tuturor poveștilor exemplare ale omenirii: „La fel de normal poți să reprezinți un sistem de întemnițare printr-un altul, după cum poți, de altfel, să reprezinți orice alt lucru care există în mod real prin ceva care nu există.”
Prefer deci povestirile legate, cu cap și coadă, conturate, în care descopăr conexiuni inedite și care mă silesc să judec în termeni cât mai surprinzători cu putință. Scriu fiecare poveste – nu am alt cuvânt la-ndemână – ca pe o aventură separată, chiar și atunci când îmi propun o finalitate punctuală. Pentru că există detalii, pentru că aproape întotdeauna între ceea ce planific și ceea ce termin diferențele sunt substanțiale și pentru că majoritatea povestirilor scrise de mine s-au scris într-un fel singure, cumva împotriva voinței mele. Am vrut să fac ceva și a ieșit altceva. Cum ziceam, cel mai împortant câștig cu care mă aleg de pe urma lor e că-mi lămuresc unele probleme și că numărul necunoscutelor și întrebărilor care mă frământă crește îngrijorător. Acum, când mă pregătesc să închid al doilea roman, 5001 după Cristos, la care lucrez de prin ‘94 și de care m-am săturat până peste cap, constat că aceste întrebări și necunoscute s-au înmulțit iarăși, la fel ca și atunci când am încheiat DUPĂ CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA LUI. Am făcut greșeala să scap de sub control imaginația și să „accesez” zone și direcții care trebuiau ignorate… Aș prefera ca eventualii cititori ai acestei cărți să nu se lase induși în eroare de optimismul aparent al deznodământului, oricât de reconfortant ar părea el!
În cu totul altă ordine de idei, nu înțeleg cum pot scrie unii „dintr-o suflare” zeci de pagini, dar recunosc, nici nu mă ostenesc să aflu. Mie îmi ies greu cuvintele și foarte rar, aproape niciodată, „din prima”. Divagările, rupturile, apar de regulă când revin asupra textului sau când îmi dau seama că undeva am uitat un amănunt sau am ocolit să subliniez vreun aspect important. Oricât aș vrea, n-aș fi capabil să scriu o povestire „în duet”, adică împreună cu cineva, deoarece sunt prea chițibușar, prea incoerent și imprecis, și sar repede de la un subiect la altul, de la o temă la alta. Nu sunt defel riguros, sunt mai degrabă migălos. Dacă o fi existând reîncarnare – nu cred că există! – înseamnă că, într-o altă viață, am fost ceasornicar; unul foarte stângaci, desigur, dovadă că mi-au trebuit atâția ani ca să termin ceva.
Am simțul umorului slab dezvoltat și nu am atenție distributivă. Când scriu, mă focusez exclusiv pe scris și nu mai sunt atent la nimic. Dacă copilul meu m-ar întreba: „Ce zici, să mă apuc de scris?”, i-aș răspunde că este alegerea lui, dar că sfatul meu este să nu o facă. Dacă m-ar întreba de ce, i-aș răspunde, fără ezitare: „Fiindcă poți face lucruri mult mai utile și fiindcă scrisul, dacă îl vei practica fără alte scopuri colaterale, va dezlănțui în tine lucruri cu care, într-o viață așa-zis normală, nu îți dorești să ai de a face.” Condiția umană mi se pare tragică iremediabil și știu că nu sunt nici primul, nici ultimul care încearcă să înțeleagă asta. Este însă și jalnică, tocmai datorită faptului că omul percepe din ce în ce mai greu și mai rar sensul tragediei sale existențiale, iar asta îl împinge inexorabil spre autodistrugere. Partea proastă e că autodistrugerea nu e o fatalitate, nu e predestinată, ci este exclusiv rezultatul alegerilor noastre. A tuturor alegerilor noastre, subliniez. Fiecare alegere eronată a fiecăruia dintre noi, chiar și cele mai nesemnificative sau minore, accelerează și mai mult acest proces uluitor de complex. Suntem atât de conexați între noi, dar nu vedem asta și promovăm mai departe individualismul și spiritul de competiție. Am devenit străini până și față de noi înșine, ignorând faptul că nimic nu există decât în conexiune cu tot și că fiecare lucru le influențează pe toate. Confortul, plăcerile, consumismul au ucis în noi orice umbră de îndoială și de compasiune pentru celălalt. Ne-am certat rău cu natura, dar și cu tehnologia. Pe prima aproape că am distrus-o, deși este mama noastră comună, deși îi datorăm totul, iar ea poate da oricând de pământ cu noi. Am uitat că nu totul ni se cuvine și că nu ne este permis orice. Pe a doua am dezvoltat-o nesăbuit, numai pentru unii, ignorând că ea nu poate da soluții decât acolo unde înțelegerea este egală cu capacitatea de a ne tolera unii pe alții și de a nu ne mai minți cu prejudecăți morale, religioase, sexuale, naționale, și de orice alt fel.
Spun banalități, dar asta este. Omul tinde azi să nu mai fie om, tinde să fie numai imagine. Omul a deformat și fracturat arta, cunoașterea și cuvintele, uitând că acestea din urmă sunt vii și că spiritul se sustrage înserierilor, catalogărilor și etichetărilor. Cred că elitele care conduc lumea și țările sunt false, schizofrene și atât de paranoice, de hapsâne, încât nici măcar în fața dezastrului iminent nu se vor trezi. Scriitorii, artiștii, oamenii de știință și cei care aveau datoria de a rămâne lucizi până la capăt, au abjurat lamentabil de la îndatoririle lor și au ajuns să facă mătănii în fața puternicilor zilei, dar și în fața cititorului transformat în simplu consumator, uitând că toate astea au un singur nume: obediență, marketing, înșelăciune, sclavie, adică moarte. Și mai cred că așa ceva nu se iartă și că noi toți vom plăti scump fiecare moment de nepăsare, egoism sau trufie, pur și simplu pentru că universul nostru funcționează exclusiv datorită unui semn minuscul, pe care l-am învățat în clasa I-a, la prima oră de aritmetică: semnul egal. Ști întotdeauna de unde iei, dar nu ști niciodată unde trebuie să pui!
La urma urmei, cred că din cauza asta scriu: pentru că scrisul este singurul teritoriu în care pot să-mi întâlnesc singurătatea și străinătatea, singurul în care pot să mai sper că mă înșel atunci când spun că tot ceea ce vine după noi și după generațiile acestea buimace, agitate și bulversate de iluzia fericirii va însemna doar uitare.
Pentru că am intrat demult în era tăcerii pe care nu mai suntem în stare să o oprim.
A. O. Kenada
