Scribul în eprubetă

INTRAREA ÎN ERA TĂCERII

Câte ceva despre babilonia mea personală

și despre răspunsul la întrebarea: de ce scriu?

Nu știu exact de ce scriu. Nu am o motivație precisă. Scriu de când mă știu, dar nu știu precis de ce. Nu-mi doresc faimă, premii sau putere și nici nu mă interesează ce cred ceilalți despre mine sau despre ce scriu. Nu mă imaginez deloc în afara scrisului și n-am avut niciodată tentația de a face altceva. Nu scriu pentru bani și mă consider cel mai norocos om din lume. Nu trăiesc cu impresia că scriu extraordinar sau că lumea se va cutremura din cauza mea. Disprețuiesc gloria și titlurile de orice fel, infatuarea și prejudecățile, violența, saloanele, laudele și luxul. Prostia mă descumpănește, cu atât mai mult cu cât o consider o alegere, nu un dat, iar faptul că ea se manifestă, mai des sau mai rar, la absolut toți indivizii planetei – nu sunt deloc o excepție – e cu atât mai neliniștitor. Dacă vor fi existat în tinerețea mea vremuri în care m-am crezut buricul universului, ele au trecut ca și cum nu ar fi fost. Îmi place să cred că m-am vindecat de boala asta și cred că vindecarea s-a datorat, cel puțin parțial, faptului că nu am publicat mai nimic până azi. Ceea ce-a apărut pe ici, pe colo, prin revista Vatra dacă nu mă înșel și prin publicația virtuală a internauților de la Respiro, aproape că nu mai contează. Am trăit mai frumos decât meritam și m-am bucurat de viață, cu convingerea că anonimatul este un dar pentru orice om care vrea să trăiască din plin și care încearcă să se bucure de ceea ce vede și atinge. A existat un moment în care am înțeles că evadarea din anonim și „aterizarea” în zona publică transformă viața într-o sumă infernală de prejudecăți și convenții – ceea ce nu înseamnă că anonimatul nu e presărat și el cu prejudecăți și convenții! – sfârșind prin a ne metamorfoza în conserve goale. Am stat destul în preajma unor VIP-uri, e adevărat, mai ales locale, în special provenite din zona politică, ca să pot să-mi formez o opinie cât de cât exactă zic eu despre ce presupune statutul de așa-zis „posesor al recunoașterii publice”: o golire de sensuri, o ilustră pierdere de vreme cum zicea careva, o „umflare” artificială și umilitoare a ceva care, până înaintea actului recunoașterii, se numea încă om viu.

Am mari îndoieli legate de ceea ce fac, însă, într-un mod pe care nu sunt în stare să îl explic, tocmai asta mă ține în formă. Am anumite bănuieli, dar prefer să nu vorbesc despre ele, tocmai pentru că nu sunt sigur că așa stau lucrurile. Am avut tot felul de ocupații, am practicat tot felul de profesiuni care nu aveau legătură cu scrisul, dar erau un paravan perfect pentru scris. Îmi place să încropesc povestiri, să le combin ca pe puzzle-uri și, la drept vorbind, pentru mine o poveste e fascinantă câtă vreme se naște și crește. După ce s-a născut și mai ales, după ce a crescut, prin tot felul de ajustări sau șlefuiri succesive, devine o mortăciune de care încerc să mă despart cât mai repede cu putință. Am lucrat 32 de ani la o carte de ficțiune, fără să fiu ceea ce s-ar chema un perfecționist. A durat atât de mult pentru că am avut o groază de lucruri care trebuiau cumva lămurite și pe care nu-mi permiteam să le las, cum s-ar spune, în aer. Habar nu am dacă este o carte bună sau proastă, singurele lucruri care m-au interesat legat de ea au fost să nu cad în penibil și să spun cât mai precis și limpede ceea ce am gândit. Mania mea de a scrie mai multe povestiri deodată se face vinovată de astfel de întârzieri pe care alții le-ar taxa ca intolerabile, dar, cum nu am avut gândul publicării, nu mi-am făcut probleme din cauza asta. Dacă bine țin minte, prin ’92 am ars un roman, Definiția Scăderii, pe care îl consideram atunci terminat. Scrisesem o carte ridicolă, idioată și-mi era jenă de ceea ce citeam acolo. Jenă față de mine, nu față de un eventual cititor. Era o poveste dezlânată, fără cap și coadă, în care îmi etalam, la modul cel mai infantil și superficial cu putință, orgoliile și nesăbuința de-a mă crede special – adică orice altceva decât ce eram cu adevărat. Sunt bucuros că m-am despărțit de acele foi dactilgrafiate și dezarticulate, tocmai pentru că, între timp, am descoperit un adevăr care, pentru mine, este important și anume că atunci când motorul scrisului este ego-ul, foamea nemăsurată de recunoaștere, scrisul nu va fi decât cel mult o probă de virtuozitate goală, un soi de penibilitate sterilă, cu nimic mai bună decât oricare altă manifestare a prostiei omenești.

Pare ciudat, dar când scriu nu mă gândesc deloc la cititor. Mă concentrez exclusiv pe ceea ce fac și probabil că din asta derivă și atitudinea mea față de scriitorii care fac o pasiune din a vorbi despre scris, în special, despre scrisul lor. Nu cred că scriitorul trebuie să fie buricul societății, înțeleptul târgului sau tătucul nefericirilor. Nu cred că e posesorul adevărurilor ultime, inventatorul cozii de la cireașă, după cum nu cred nici că deține miraculoasele soluții ale problemelor unei omeniri care, în mod evident, merge în derivă și se îndreaptă vertiginos spre propria nimicire. Nu cred în ierarhii, nu cred în etichete, nu cred în marketing. De-asta nu fac lansări de carte și de-asta nu particip la asemenea evenimente. E sinistru să-i asculți pe alții cum vorbesc despre tine, despre ce-ai scris ori despre ce publici tu. Sinistru și ridicol totodată. Treaba asta mi se pare un soi de masturbare publică, absolut neigienică, absolut lipsită de noimă. Vorbitul despre scris este ca o hrană stricată, fermentată: ne umplem cu ea burțile dornice de ghiftuială și glorie, provocându-ne singuri crampe spirituale și amorțind în noi orice umbră de înțelegere; este un viciu, o otravă care produce dependență și nu satisface nici o necesitate reală, decât, în cel mai fericit caz, acele orgolii și frustrări care ne îneacă existența, dându-ne iluzia că soarele se învârte numai în jurul nostru și că merităm totuși laudele și recunoșterea celorlalți.

De fapt, nu merităm nimic mai mult decât alți și nu suntem cu nimic mai speciali sau mai buni decât oricare om de pe stradă. Nu cred în oameni speciali, providențiali, deosebiți, după cum nu cred în oameni normali. Cred doar că oamenii sunt diferiți și că nu seamănă între ei. Restul e o chestiune de alegere și personalitate. Indivizii cu calități deosebite au și minusuri deosebite. Scriitorul nu e o excepție, el poate fi cel mult, o oglindă a diferențelor pe care le sesizează prin intermediul imaginației, observației, logicii sau mai știu eu cărui dat sau fapt. Dacă oglinda nu reflectă imagini prea strâmbe și lipsite de substanță, scriitorul are șansa de a fi, cum spun unii, bun. Paradoxul e că, atunci când te crezi cu tot dinadinsul bun, excepțional, ai toate șansele să fi exact opusul, adică foarte slab sau mediocru. E o opinie, pe care vă rog să o luați ca atare, așadar numai cu titlul de opinie. În plus, cred că epocile au criterii diferite de selecție și evaluare, ceea ce înseamnă că așa-numitele valori literare de care se face atâta caz prin mediile intelectuale ale timpului sunt și ele cât se poate de relative. Un scriitor care azi stă pe podiumul celebrităților, mâine poate sta în ungherul uitării și asta nu are neapărat legătură cu conținutul sau calitatea scrisului. Ceea ce o epocă naște și statuează, o altă epocă poate ignora fără regrete. Dacă universul și natura se schimbă în permanență, nu văd de ce nu s-ar schimba specia umană și indivizii care o compun. Scriitorii preocupați de gloria postumă și de perspectiva uitării sunt, oricum aș lua-o, niște naivi, dacă nu cumva niște narcisiști care nu pricep nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lor. Le dau o veste proastă: totul va fi uitat. Definitiv și irevocabil. Inclusiv ei. Gândiți-vă că raportat la scara Universului, chiar și a unuia aproximativ zonal, măreția omenească e derizorie, inconsistentă, nesemnificativă. Se crede careva, cum zic șmecherii de cartier, „miezul din dodoașcă”? Să stea liniștit, peste câteva zeci de ani nimeni nu-și va mai aminti că a existat! E valabil pentru toată lumea, deci și pentru mine. La urma urmei, încerc să lămuresc niște lucruri care mă preocupă, dar pe fugă, adică la modul cel mai secundar cu putință. 

*

 Nu vreau și nu încerc să fiu original. Obsesia originalității mi se pare redundantă, neproductivă, ba chiar – iertată să-mi fie părerea! – prostească și lipsită de sens. Original cu adevărat este numai primul, or pe primul nu-l cunoaștem și nu știm în ce mod există. Dacă există. Nu-mi bat capul în ce stil să scriu, cum să scriu sau cu ce seamănă povestirile pe care, de bine, de rău, încerc să le isprăvesc așa cum mă duce priceperea și putința. Din punctul meu de vedere, stilul, canoanele, estetica, și altele de soiul ăsta, sunt noțiuni îndepărtate, abstracte, de prisos. Teoriile literare mă plictisesc de moarte. Nu citesc critică și nu am pretenția că înțeleg pe deplin cum gândesc acești oameni care emit judecăți și dau verdicte de parcă ar împărți pomană la săracii din târg. Cred că ierarhizările și sentințele sunt, cel mai adesea, rezultatul unor judecăți subiective, specifice comportamentului de mascul dominant, care vrea cu orice preț să se impună, dar care, la urma urmei, nu-i decât un frustrat care face paradă de cuvinte alese și cultură.

Dar dacă criticul îmi pare inutil din punctul de vedere al celui care scrie, pur și simplu datorită relativității criteriilor cu care operează, recunosc că el poate fi util pentru contextul în care trăim, adică pentru cititor. Asta, cu condiția ca criticul să încerce – chiar dacă nu izbutește – să fie cât mai echilibrat în judecățile sale. Îmi imaginez cititorul bombardat cu tot felul de informații contradictorii, care dau buluc peste el din toate părțile, zăpăcindu-l și făcându-l să-și piardă cumpătul. Acest cititor intră într-o librărie și vede pe rafturi sute sau mii de cărți și o mulțime de nume, dintre care unele nu-i spun nimic. Dacă mă pun în pielea lui, pot accepta ideea că aș avea nevoie de cineva care a citit toate acele cărți și care să îmi spună: îți recomand să citești cărțile cutare și cutare, pentru că… Problema mea este tocmai acest pentru că… Iar aici intrăm pe un teren minat, presărat cu tot soiul de capcane… Criticul ar trebui, teoretic cel puțin, să fie omul care îl orientează pe cititor în noianul de referințe și informații care-l năucesc pentru că vin din direcții și surse diferite, făcându-l adeseori să renunțe la a cumpăra o carte sau obligându-l să se bazeze strict pe intuiția și capacitatea sa de a sesiza ce i se potrivește sau ce îi place să citească, or un asemenea rol înseamnă deja foarte mult. Criticul ar trebui să fie, zic eu, dincolo de marketing, dincolo de mode și mai ales, dincolo de jocurile de culise sau de interesele particulare care promovează anumite cărți și producții literare. O astfel de asumare presupune automat o onestitate inconfortabilă și practic incoruptibilă, dificil de atins în condițiile unei vieți bazate pe un număr incomensurabil de interdependențe și conexiuni diverse.

Bineînțeles, astea sunt tot opinii personale, platitudini la urma urmei, și nu cer nimănui să le împărtășească sau să fie de acord cu ele. Nu mai sunt la vârsta la care să îmi permit iluzii sau la care m-aș mai putea amăgi cu ideea că voi pune coada la prună. Peste aproximativ un deceniu voi fi un pensionar cu nimic deosebit de alți pensionari din țara mea – țară pe care n-am pretenția că am înțeles-o pe deplin – așa că nu am spaime legate de așa-zisul meu viitor literar, în care, de altminteri, nu cred, pentru banalul motiv că nu există. Nu mi-am construit viața pe ideea unei cariere de scriitor sau a unor reușite spectaculoase în acest sens, fiindcă, dacă aș fi făcut asta, aș fi încercat demult să public. Voi rămâne mereu un scriitor „de dupăamiază” sau „de noapte”, care folosește scrisul ca pe un instrument sau mă rog, ca pe o modalitate cu ajutorul căreia caut să-mi limpezesc problemele ce mă frământă de când mă știu. Dacă mă gândesc bine, până și cuvântul „scriitor” îl folosesc cu precauție, pentru nu am altul la îndemână și pentru că nu depun nici un efort ca să-l înlocuiesc cu alt cuvânt. Nu scriu înconjurat de cărți, în așa-zisul meu birou sunt mai degrabă înconjurat de unelte de pescuit. Îmi țin cărțile pe hol și prin tot felul de cutii, fiindcă am impresia că a le expune, a le ține la vedere, e ca o paradă de prost gust. Nu citesc decât ceea ce îmi place, ceea ce aleg să citesc și, în ultimii ani, mai mult recitesc anumite cărți care m-au marcat în momente diferite ale vieții, decât citesc cărți noi. Cred că cititul zilnic este un antrenament mental ideal, care te menține în formă și te ajută să fi mai exigent cu tine însuți.

Nu sunt timid, dar nici impetuos. Nu-mi place să domin, să dau ordine și să fiu șef. Nu-mi calculez gesturile și vorbele pe care le scot pe gură. Mă feresc să dau sfaturi sau să intru în intimitatea cuiva. Am o mulțime de îndoieli și extrem de puține certitudini – atât de puține încât le pot număra pe degetele de la o mână. Iar numărul semnelor de întrebare, în loc să scadă odată cu trecerea anilor, crește. Am renunțat la mania de a explica în stânga și-n dreapta ce mă doare, ce mă preocupă, așa că „autismul” meu intelectual, de care sunt perfect conștient, și-a găsit debușeul în scris și asta îmi ajunge. Mă simt bine în coconul meu de cuvinte și nu cred în povestea cu scriitorul implicat, nu dau doi bani pe literatura militantă, politică, tezistă, implicativă sau cu mesaj. Nici în povestea cu turnul de fildeș al scriitorului nu cred. Cred însă în scriitorul, bun sau mai puțin bun, care nu se predă în fața niciunei guvernări, autorități, organizații sau doctrine politice, care înfruntă sărăcia, anonimatul, refuzul, tentațiile și gloria cu seninătate, cu detașare. Consider hiperbogăția și frenezia posesiunii drept maladii devastatoare, incurabile, care sfârtecă și sluțesc spiritul, iar hiperbogația o văd ca pe o probă fatală, infantilă și irefutabilă, de tembelism. Tolerez o bogăție rezonabilă, nesfidătoare, care nu pune în pericol integritatea morală și fizică a celorlalți, care nu umilește și nu secătuiește pe nimeni și nimic, în vreme ce sărăcia o găsesc impardonabilă pentru secolul în care trăim. Doctrinele politice, ideologiile de orice fel, îmi par niște schematizări care vulgarizează ideile și viața, schimonosindu-le până într-acolo că le fac de nerecunoscut. Nu sunt comunist, fascist, nazist, liberal, anarhist, creștin-democrat, socialist, social-democrat sau ce vreți domniile voastre. Nu am fost niciodată plecat în afara granițelor României, nu am curiozități turistice. Detest naționalismul, ultranaționalismul, xenofobia, ura rasială, exact în aceeași măsură în care detest globalizarea, cel puțin la modul cum este înțeleasă astăzi. În sufletul meu rămân un apatrid, în sensul că, mai înainte de-a fi cetățenii unei țări, suntem cetățenii unei planete care se numește Terra sau Pământ și de care noi ne batem joc zilnic, numai pentru nu suntem în stare să ne depășim egoismul, interesele și dorința frenetică de îmbuibare sau putere.

Nu vreau să fiu convingător, nu vreau să fac pe nimeni să fie ca mine, după cum nu vreau să argumentez sau să-mi impun părerile care, în definitiv, pot fi la fel de corecte sau de greșite ca oricare alte păreri. Nu sunt fanul cuiva anume și nu vreau să am fani, indiferent de cine e vorba sau de ce domeniu discutăm. Poza de idol mi se pare la fel de inacceptabilă, de ridicolă, ca și poza de fan. Nu sunt creștin și nu mă închin la nici un dumnezeu, real ori fictiv. Dacă Dumnezeu există și cere creaturilor sale să-l idolatrizeze, înseamnă că e un dobitoc atotputernic împotriva căruia merită să te răzvrătești, fie și numai pentru a da ideii de libertate un sens cât de cât nobil. Cred că răutatea și orgoliul sunt boli tot atât de devastatoare pentru conștiințe, pe cât de devastator pentru trup este cancerul. Nu sunt ateu, dar îi respect pe atei, după cum nu sunt religios, deși respect opiniile religioase. Orice formă de fanatism îmi repungă și îi ocolesc pe oamenii care au răspunsuri gata pregătite în orice situație. Frecventez doctrinele politice și religioase ca obiecte de studiu, din interes strict intelectual. În fața excesului de erudiție și a pedanteriei bat în retragere, fiindcă le consider gratuități puerile cu care nu vreau să am de a face. Trăiesc cu sentimentul că specia din care fac parte este profund greșită – mă includ și pe mine – și că individualismul și paradigmele competiției trebuiesc aruncate la coșul de gunoi al istoriei, mai înainte să transforme civilizația într-un pustiu dezolant, arid și lipsit de viață. Traversăm o eră din care vom ieși radical schimbați, fie nu vom ieși deloc, fiindcă vom dispărea efectiv ca specie. Am încercat să spun asta în DUPĂ CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA LUI. Cu excepția fraților și prietenilor foarte apropiați, nu discut despre scris. De altminteri, nici nu scriu despre scris (cred că am mai zis și asta). Azi scriu pentru prima oară despre un subiect pe care îl evit cu obstinație și deja mi se pare că am spus o grămadă de banalități, de aiureli din care nici eu nu mai înțeleg mare lucru. Și chiar și a cum, când stau în fața calculatorului și scriu toate astea, trec de la o problemă la alta, revin, iarăși mă întorc, doar pentru că am impresia că uit câte ceva care mi se pare că trebuia spus sau că nu am subliniat îndeajuns ceea ce îmi propusesem să subliniez. Mi se poate imputa că văd scrisul ca pe un mod foarte individual de a fi – dacă îmi este permisă o asemenea exprimare – chiar dacă în povestirile pe care le scriu nu vorbesc de regulă despre mine și nu folosesc întotdeauna pronumele personal „eu”. 

Aproape tot ce scriu e ficțiune, să zicem SF. Sau mă rog, așa ar trebui să se cheme. Deși, nici de asta nu sunt sigur. Povestirile sunt de obicei lungi, stufoase sau, mai degrabă, complicate. Unele pot fi socotite romane, altele nuvele, însă cred că diferența dintre ele nu are legătură cu lungimea propriu-zisă, ci cu modul cum sunt structurate. Mă interesează parabolele (nu pildele, nu fabula), tocmai pentru că parabola poate fi, ca să zic așa, plurivalentă, polifonică. O poveste cu o singură semnificație e ca o șosea cu o singură bandă, plină de automobile care se deplasează într-o direcție unică, perfect previzibilă. Mi se pare că imaginația, dacă nu este sterilă, goală de semnificații, produce cea mai fascinantă și mai plină lume posibilă. Pentru mine, ea exprimă un alt tip de realitate, nu neapărat paralelă cu realitatea fizică; e capabillă să se împletească fabulos cu orice realitate, indiferent de cât de reală, ca să zic așa, ar fi aceasta din urmă. La limită și în funcție de anumite determinări despre care nu vreau să vorbesc, am convingerea că fantezia poate genera la rândul ei alte realități, uneori cât se poate de concrete, de obiective. După părerea mea, citatul din Daniel Defoe pe care Camus îl folosește ca motto pentru romanul Ciuma ar trebui să fie motto-ul tuturor poveștilor exemplare ale omenirii: „La fel de normal poți să reprezinți un sistem de întemnițare printr-un altul, după cum poți, de altfel, să reprezinți orice alt lucru care există în mod real prin ceva care nu există.”

Prefer deci povestirile legate, cu cap și coadă, conturate, în care descopăr conexiuni inedite și care mă silesc să judec în termeni cât mai surprinzători cu putință. Scriu fiecare poveste – nu am alt cuvânt la-ndemână – ca pe o aventură separată, chiar și atunci când îmi propun o finalitate punctuală. Pentru că există detalii, pentru că aproape întotdeauna între ceea ce planific și ceea ce termin diferențele sunt substanțiale și pentru că majoritatea povestirilor scrise de mine s-au scris într-un fel singure, cumva împotriva voinței mele. Am vrut să fac ceva și a ieșit altceva. Cum ziceam, cel mai împortant câștig cu care mă aleg de pe urma lor e că-mi lămuresc unele probleme și că numărul necunoscutelor și întrebărilor care mă frământă crește îngrijorător. Acum, când mă pregătesc să închid al doilea roman, 5001 după Cristos, la care lucrez de prin ‘94 și de care m-am săturat până peste cap, constat că aceste întrebări și necunoscute s-au înmulțit iarăși, la fel ca și atunci când am încheiat DUPĂ CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA LUI. Am făcut greșeala să scap de sub control imaginația și să „accesez” zone și direcții care trebuiau ignorate… Aș prefera ca eventualii cititori ai acestei cărți să nu se lase induși în eroare de optimismul aparent al deznodământului, oricât de reconfortant ar părea el!

În cu totul altă ordine de idei, nu înțeleg cum pot scrie unii „dintr-o suflare” zeci de pagini, dar recunosc, nici nu mă ostenesc să aflu. Mie îmi ies greu cuvintele și foarte rar, aproape niciodată, „din prima”. Divagările, rupturile, apar de regulă când revin asupra textului sau când îmi dau seama că undeva am uitat un amănunt sau am ocolit să subliniez vreun aspect important. Oricât aș vrea, n-aș fi capabil să scriu o povestire „în duet”, adică împreună cu cineva, deoarece sunt prea chițibușar, prea incoerent și imprecis, și sar repede de la un subiect la altul, de la o temă la alta. Nu sunt defel riguros, sunt mai degrabă migălos. Dacă o fi existând reîncarnare – nu cred că există! – înseamnă că, într-o altă viață, am fost ceasornicar; unul foarte stângaci, desigur, dovadă că mi-au trebuit atâția ani ca să termin ceva.

Am simțul umorului slab dezvoltat și nu am atenție distributivă. Când scriu, mă focusez exclusiv pe scris și nu mai sunt atent la nimic. Dacă copilul meu m-ar întreba: „Ce zici, să mă apuc de scris?”, i-aș răspunde că este alegerea lui, dar că sfatul meu este să nu o facă. Dacă m-ar întreba de ce, i-aș răspunde, fără ezitare: „Fiindcă poți face lucruri mult mai utile și fiindcă scrisul, dacă îl vei practica fără alte scopuri colaterale, va dezlănțui în tine lucruri cu care, într-o viață așa-zis normală, nu îți dorești să ai de a face.” Condiția umană mi se pare tragică iremediabil și știu că nu sunt nici primul, nici ultimul care încearcă să înțeleagă asta. Este însă și jalnică, tocmai datorită faptului că omul percepe din ce în ce mai greu și mai rar sensul tragediei sale existențiale, iar asta îl împinge inexorabil spre autodistrugere. Partea proastă e că autodistrugerea nu e o fatalitate, nu e predestinată, ci este exclusiv rezultatul alegerilor noastre. A tuturor alegerilor noastre, subliniez. Fiecare alegere eronată a fiecăruia dintre noi, chiar și cele mai nesemnificative sau minore, accelerează și mai mult acest proces uluitor de complex. Suntem atât de conexați între noi, dar nu vedem asta și promovăm mai departe individualismul și spiritul de competiție. Am devenit străini până și față de noi înșine, ignorând faptul că nimic nu există decât în conexiune cu tot și că fiecare lucru le influențează pe toate. Confortul, plăcerile, consumismul au ucis în noi orice umbră de îndoială și de compasiune pentru celălalt. Ne-am certat rău cu natura, dar și cu tehnologia. Pe prima aproape că am distrus-o, deși este mama noastră comună, deși îi datorăm totul, iar ea poate da oricând de pământ cu noi. Am uitat că nu totul ni se cuvine și că nu ne este permis orice. Pe a doua am dezvoltat-o nesăbuit, numai pentru unii, ignorând că ea nu poate da soluții decât acolo unde înțelegerea este egală cu capacitatea de a ne tolera unii pe alții și de a nu ne mai minți cu prejudecăți morale, religioase, sexuale, naționale, și de orice alt fel.

Spun banalități, dar asta este. Omul tinde azi să nu mai fie om, tinde să fie numai imagine. Omul a deformat și fracturat arta, cunoașterea și cuvintele, uitând că acestea din urmă sunt vii și că spiritul se sustrage înserierilor, catalogărilor și etichetărilor. Cred că elitele care conduc lumea și țările sunt false, schizofrene și atât de paranoice, de hapsâne, încât nici măcar în fața dezastrului iminent nu se vor trezi. Scriitorii, artiștii, oamenii de știință și cei care aveau datoria de a rămâne lucizi până la capăt, au abjurat lamentabil de la îndatoririle lor și au ajuns să facă mătănii în fața puternicilor zilei, dar și în fața cititorului transformat în simplu consumator, uitând că toate astea au un singur nume: obediență, marketing, înșelăciune, sclavie, adică moarte. Și mai cred că așa ceva nu se iartă și că noi toți vom plăti scump fiecare moment de nepăsare, egoism sau trufie, pur și simplu pentru că universul nostru funcționează exclusiv datorită unui semn minuscul, pe care l-am învățat în clasa I-a, la prima oră de aritmetică: semnul egal. Ști întotdeauna de unde iei, dar nu ști niciodată unde trebuie să pui!

La urma urmei, cred că din cauza asta scriu: pentru că scrisul este singurul teritoriu în care pot să-mi întâlnesc singurătatea și străinătatea, singurul în care pot să mai sper că mă înșel atunci când spun că tot ceea ce vine după noi și după generațiile acestea buimace, agitate și bulversate de iluzia fericirii va însemna doar uitare.

Pentru că am intrat demult în era tăcerii pe care nu mai suntem în stare să o oprim.

A. O. Kenada

Fragment din romanul DUPĂ CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA LUI

[…]

„Dacă guvernele de pe Terra vor decide suspendarea lucrărilor la START 1, guvernele de pe Nomia vor face acelaşi lucru”, spuse Mihail Storm. „Presiunea publică generată de fanatism şi teamă va fi enormă. Cu regret o spun, dar nici democraţia, nici avansul tehnologic nu au scos din minţile oamenilor, şi bănuiesc că nici din ale nomienilor, acest fanatism!”

„Asta pentru că facem întotdeauna totul cu jumătăţi de măsură”, interveni Abracadabraus. „Valabil şi pentru noi, şi pentru voi, oamenii. Absenţa cunoaşterii care, pe anumite coordonate, este egală cu necunoaşterea, cu neînţelegerea răului, generează exact răul pe care vrem să-l evităm. Superficialitatea este inamicul cel mai redutabil al civilizaţiei. Iar aici suntem cu toţii vinovaţi, indiferent în ce loc din Univers ne-am născut.”

Bicefalul lui Cabalianus se mişcă uşor în semn de înţelegere şi acceptare. Mihail Storm ridică din umeri. Pentru el, toate acestea exprimau doar puncte de vedere.

Pământeanul continuă placid:

„Suspendarea proiectului START 1 va fi cel mai dur semnal de ruptură, iar justificarea va fi la îndemâna oricui: costurile sunt foarte ridicate şi nu ne permitem o investiţie de-o asemenea anvergură. Repet ceea ce am mai spus: ca să liniştim apele, e nevoie de altceva!”

Se lăsă, din nou, tăcerea. Juklian îi aruncă lui Abracadabraus o privire sfredelitoare, dar acesta îl înfruntă cu seninătate.

„Abri, dacă ai ceva de spus, spune!” îl îndemnă Ascamov pe khazian.

Abracadabraus îl privi cu o expresie de nelămurire întipărită pe bicefal, apoi îşi întoarse lenticulii către Sophia Winfrey. Femeia zâmbi, iar Cabalianus desluşi în surâsul acela fugar o umbră de tristeţe amestecată cu melancolie.

„La finalul conferinţei de la Palatul Naţiunilor, i-ai spus ceva lui Guda”, insistă Juklian a doua oară. „Am găsit soluţia la eterna problemă a fiinţelor raţionale: cum să scoatem din mintea naivilor ideea stupidă că Dumnezeu şi-a împărţit creaţiile în premianţi şi repetenţi! Aşa ai spus. La unul ca tine, o asemenea remarcă nu e niciodată gratuită!”

Khazianul făcu un gest de lehamite. Nu părea defel atins de cele rostite de şeful AGENŢIEI. Mihail Storm se uita la Sophia Winfrey, ca şi cum i-ar fi cerut să vorbească, însă pământeanca se zmulse parcă dintr-o visare şi-l fixă pe Abracadabraus cu o privire atât de intensă, încât Cabalianus, care urmărea atent scena, se scutură, cutremurat de înţelegere. Tot ceea ce se întâmpla în acea încăpere avea o legătură cu finalul dialogului de la Palatul Naţiunilor dintre Guda Morasav şi Abracadabraus din Khaza.

„Abri, povestea asta nu poate rămâne îngropată într-un fişier de calculator. Şi nomienii, şi oamenii au dreptul să afle!”

Pământeanca vorbise aproape şoptit, cu o blândeţe ireală, ca şi cum ar fi vrut să-l protejeze, însă fiecare cuvânt al ei răsuna trist în tăcerea din încăpere.

„E doar o ipoteză”, răspunse khazianul, ezitând. Se uită spre consangvinii săi patrupezi, apoi spre oameni şi din nou către Juklian Ascamov. „Nomienii şi oamenii, chiar dacă au dreptul să afle, nu vor înţelege nimic. Noi, ca specii, încă nu suntem pregătiţi pentru asta.”

„Atunci ne vom pregăti”, răspunse cu dârzenie Ascamov.

Mihail Storm şi Vladimir Gurov schimbară priviri complice cu Sophia Winfrey. Era evident că pământenii şi Juklian Ascamov ştiau mai multe decât lăsaseră să se înţeleagă până atunci.

„Pe Ecletia, am făcut nişte cercetări”, începu Abracadabraus după o lungă tăcere. „Nişte studii… cum să vă explic… ceva mai neortodoxe, cum ar spune prietenii noştri de pe Terra. Este vorba despre o Instalaţie, ca să zic aşa, care, dacă ar fi construită, ar necesita o tehnologie foarte specială…”

„Ce tot vorbiţi acolo?” întrebă neliniştit Octophorius.

Nu-i răspunse nimeni. Erau atenţi la ceea ce spunea khazianul. Abracadabraus făcu o pauză. Trase aer în piept şi rosti, pe un ton cât se poate de serios, aceste cuvinte care, în liniştea generală, căzură aidoma unei sentinţe implacabile:

„Sophia Winfrey este în măsură să vă confirme că ipoteza pe care urmează să o expun a fost verificată pe Terra, deocamdată la nivel teoretic. A fost verificată şi pe Ecletia, tot din punct de vedere teoretic, înainte de întâlnirea de pe Platoul Hilon, însă efortul de a pune în practică un astfel de proiect părea pe atunci incomensurabil. În ultimii ani, tehnologia a evoluat semnificativ… Totuşi, mă întreb dacă guvernele Nomiei şi ale Terrei sunt capabile să şi-l asume… În termeni cât se poate de simpli, este posibil să obţinem o imagine holografică a lui Dumnezeu!”

Poți comanda romanul AICI!

DESPRE CONDIȚIA UZURPATORULUI (fragment din cartea UZURPATOR – în curs de tipărire)

Celor uitați

Presupun că în toate limbile pământului uzurparea semnifică același tip de acțiune: însușirea frauduloasă, ilegitimă, a unei proprietăți, a unui drept sau a unei calități. În limba română cel puțin, așa stau lucrurile. Iar uzurpatorul este pretutindeni același: un ins care ia ceea ce nu i se cuvine, care nu ezită să se proclame proprietarul a ceea nu-i aparține de drept și care, pentru a-și atinge scopurile, adică pentru a intra în posesiunea a ceea ce uzurpă, recurge la orice mijloace, oricât de imorale, nedrepte sau nejustificate ar fi acestea.

Necazul este că enunțurile de mai sus – îmi permit să le numesc astfel – sunt în ultimă instanță truisme. Atât și nimic mai mult. Când o femeie se îndrăgostește de un bărbat căsătorit pe care dorește să-l țină numai pentru ea, poți spune că încearcă să uzurpe locul soției legitime. Când un bărbat fură femeia altui bărbat, el comite, de asemenea, o acțiune de uzurpare; ibovnicul uzurpă locul soțului legitim, devenind, la rândul lui, dacă împrejurările îi sunt favorabile, soț, sau măcar un fel de deținător al femeii respective. Treptat, are șansa să devină legitim. Acest aspect al legitimității este esențial. Voi vorbi, ceva mai încolo, despre el.

Când un stat invadează alt stat, are loc sau, mă rog, se produce tot o uzurpare; invadatorul uzurpă o ordine considerată, prin legea statului invadat, de drept, instituind altă ordine, considerată – tot prin legea statului invadat – ilegală, ilegitimă, nefirească. Când o companie vine în țara ta și îi exploatează resursele, înstrăinând profitul, rezultatul este, de asemenea, o uzurpare: compania străină a uzurpat dreptul firesc al companiilor autohtone de a exploata acele resurse. Nu contează modalitatea prin care o face, legală sau ilegală. E o uzurpare, deoarece înstrăinează ceva ce este al tău. Resursele statului al cărui cetățean te consideri sunt și ale tale, nu-i așa? Dincolo de aspectele sale juridice, morale sau politice, uzurparea exprimă o uzanță cât se poate de imediată: pentru deposedatul care suportă efectele uzurpării, uzurpatorul e un străin, un venit din afară; e un năvălitor. Aparține exteriorului, nu interiorului.

Uzurparea este așadar o îndepărtare, o aruncare dincolo de marginile tale. Ceea ce este al tău se îndepărtează, distanțându-se de tine; devine al altcuiva. Dar prin distanțare, lucrurile – de orice fel ar fi ele – își modifică forma, substanța, conținutul. Justificată sau nu, acțiunea prin care este uzurpat „ceva” are ca efect transformarea acelui „ceva ” în… altceva. E o transformare care afectează toți termenii ecuației: uzurpator, obiectul uzurpării și fostul posesor, fostul proprietar. Și iarăși, nu contează modalitatea, contează doar faptul: uzurparea înseamnă distanțare, adică înstrăinare.

*

Din punctul de vedere al deposedatului, uzurpatorul este deci un periferic; unul foarte special, dacă vreți, întrucât aruncă lumea întreagă spre exterior, făcând-o să-și piardă cumva interiorul. Până în momentul critic al uzurpării, el a ființat dincolo de marginile existenței tale particulare. Apare de nicăiri și se instituie ilegitim ca proprietar peste ceva considerat de tine ca fiind numai al tău; și odată instituit, împinge în afară ta tot ceea ce a obținut grație uzurpării. Numai acţiunea îl face pe uzurpator prezent, vizibil, concret. El impune universului tău subiectiv un dezechilibru major, care afectează fără drept de apel mai toate aspectele vieții de zi cu zi. Căci postura de uzurpat este întrucâtva echivalentă cu postura de exclus; nu-ți mai găsești locul, ți-ai pierdut reperele, ți-ai epuizat resursele, însuşite, prin deposedare, de uzurpator. Proprietatea joacă rolul unei resurse vitale, în absența căreia organismul alimentat de ea se năruie, se stinge.

Drama deposedatului presupune o răsturnare uluitoare de valori: pentru el nimic nu mai este stabil, totul a devenit gregar și precar în același timp. Frustrat și obligat să accepte condiția de eliminat, deposedatul trăiește cu sentimentul abrupt al rupturii și prăbușirii, al marginalizării totale. N-a aflat că singurul păcat cu adevărat capital al speciei noastre – cu excepția crimei de orice fel – este să trăiești intim legat de obiectul posesiunii; să te confunzi cu el; să simți că fără el ești nimic. Pentru un asemenea om, uzurparea va însemna întotdeauna o pierdere de identitate; pierdere care se traduce prin disoluția completă, definitivă și irecuperabilă a eu-ului încarcerat de condiția posesiunii.

Definit în mod subiectiv prin ceea ce deține, nu prin ceea ce face sau este, proprietarul, devenit prin uzurpare fost proprietar, va fi un schilod, un fracturat spiritual. A fost – sau mai degrabă s-a simțit – întreg numai câtă vreme a deținut, a posedat. Când nu a mai deținut, s-a transformat în orice altceva decât cel de dinaintea uzurpării; la urma urmei, nu trebuie acuzat: v-am spus că tocmai a fost îndepărtat de unicul său reper existențial valid, proprietatea! Idei, terenuri, poziții sociale, funcții publice, cărți, sentimente sau bani – toate admit funcțiile proprietății, toate pot fi însușite, deținute și uzurpate. Până și umanul poate fi uzurpat, la limită, de inuman. Există oameni care nu posedă nici o calitate cu adevărat omenească, cu excepția înfățișării sau vorbirii. Anumiți politicieni sau bancheri, de pildă.

Fascinanți cu adevărat sunt numai uzurpatorii care înțeleg ceea ce spiritul comod al antreprenorului sau proprietarului nu va accepta niciodată, anume că obișnuința și repetiția sfârșesc prin a produce legitimitate. Aceștia sunt, de fapt, marii uzurpatori. Ceilalți nu contează. Intelectul micului uzurpator se va limita mereu la a comite uzurparea. Chiar dacă intuiește că exercițiul deținerii obiectului uzurpat îl poate transforma în proprietar legitim, micul uzurpator nu va merge mai departe de actul uzurpării. Se va mulțumi cu el, cheltuindu-i efectele și evitând acumularea în exces. Fricoșii nu au parte de glorie, iar bastonul de mareșal este prea greu pentru mâinile lor firave. Totuși, cu cât crește intervalul temporar care îl separă pe uzurpator de momentul zero al uzurpării, cu atât crește și probabilitatea legitimării sale ca nou proprietar sau posesor.

Toate societățile din istorie au fost conduse numai de asemenea oameni; oameni care înțeleg perfect natura reală a uzurpării și secretul obișnuinței și repetiției. Întotdeauna timpul lucrează în favoarea uzurpatorului, nu în favoarea deposedatului.

*

Admit că uzurparea este instrumentul care face posibilă căderea sinelui în ego, părăsirea centrului; căci interiorul este întotdeauna centrul, buricul existenței fiecăruia. Așa s-a născut egolatria schizofrenă a prezentului nostru; din împărțirea indivizilor în două mari clase: în deposedați și în proprietari; clase care au totuși în comun calitatea de uzurpatori. „Lumea întreagă” pe care uzurparea o aruncă la periferia noastră nu-i decât reflexia a ceea ce vedem fiecare dintre noi.

Din această perspectivă, uzurpatorul este într-adevăr străinul care înstrăinează. Cum spuneam, este cel care îndepărtează de tine ceea ce tu consideri că îți aparține. Dar atât pentru uzurpator, cât și pentru fostul proprietar sau posesor, uzurparea presupune deja o străinătate; e o falie care, prin actul brutal al însușirii, modifică și transformă ireversibil universul interior. E valabil și pentru păgubit, și pentru beneficiarul uzurpării. Primul este rupt violent de posesiune. Al doilea este inclus brusc în posesiune. Primul este profund nefericit. Al doilea jubilează la modul cel mai buimac și hilar, fără să realizeze că tocmai a devenit strict egal cu ceea ce a obținut, întrucât triumful și beatitudinea sa exclud orice altă opțiune. Din acest moment, unica lui grijă va fi să-și apere proprietatea obținută prin uzurpare, de alți potențiali uzurpatori. Ceea ce înseamnă că va trebui să fie în permanență vigilent. Nu atent. Vigilent.

Atâta doar că vigilența continuă, lipsită de pauze și respirații, metamorfozează fericirea în nefericire, iar bucuria în spaime care secătuiesc și deviază spiritul. Și apoi, vigilența continuă este înfiorător de obositoare. Un om nefericit datorită vigilenței permanentizate e un om constrâns tocmai de condiția de uzurpator să repete uzurparea. Un uzurpator nu va accepta niciodată uzurparea locului său. Va accepta întotdeauna uzurparea locului celorlalți. Mai bine el pe alții, decât alții pe el! De aici, până la a considera că totul ți se cuvine, nu-i decât un pas. De nimic nu se teme mai mult uzurpatorul decât de postura de păcălit, de fraier. Din asta derivă ridicolul condiției sale. El se înstrăinează de fapt pe sine, prin însușirea interiorului celuilalt. Lumea celuilalt devine, prin actul abuziv al însușirii, lumea lui, proprietatea sa.

Numai că abuzul propriu-zis nu se reflectă în interior, se reflectă tot în exterior. E respins și orientat mereu în afară. Interiorul nu e compatibil cu frauda, cu silnicia; nu e compatibil nici măcar cu obiectul însușit prin uzurpare. Interiorul care acceptă și tânjește după obiectul uzurpării e un interior fals; e un exterior sulemenit ca o paparudă, un simulacru al adevăratului interior.

Ai fi tentat să admiți că pe uzurpator ai toate motivele din lume să-l disprețuiești, să-l urăști, să lupți împotriva lui. Că ești îndreptăţit să i te opui. E dificil să le explici oamenilor că o astfel de tentație este gratuită și sterilă. Uzurparea este consecința celor mai elementare nevoi ale vieții; este echivalentă, ba chiar congruentă cu oricare altă necesitate omenească. Este un fenomen universal. Dacă respiri sau ți-e foame, vei uzurpa întotdeauna locul cuiva; vei încerca să iei ceea ce nu este al tău.

[…]

Bolile (fragment din ULTIMATUM ÎNAINTEA INFERNULUI)

Omenirea se află azi la o răscruce de drumuri care nu seamănă cu nici o altă răscruce de dinainte: într-o parte este drumul care poate duce spre evitarea dezastrului, iar în cealaltă parte este dezastrul însuși, drumul spre Infern, spre Neant, spre extincție! Cei care își imaginează că există o a treia cale, un al treilea drum, bazat pe compromisul dintre cele două drumuri, sunt niște naivi. Niciodată de-a lungul istoriei sale, omenirea nu a fost atât de aproape de extincție ca acum. În veacul în care am pășit nu demult, se va vedea dacă specia umană și-a greșit sau nu destinul. Dacă l-a greșit, va dispărea. Iar această dispariție poate surveni ORICÂND, în orice moment. Planeta noastră va rămâne un simplu corp ceresc, care se învârte solitar în jurul unui soare pierdut în imensitatea unei galaxii oarecare din Univers.

Nu trebuie să fii inteligent ca să vezi semnele Infernului. Într-un singur secol, planeta a pierdut 70-80% din pădurile sale. Deșertizarea a devenit un fenomen general, care afectează părți din ce în ce mai întinse de pe glob. Ecosistemul planetar este otrăvit de chimicale și reziduri. Gradul de poluare este mai ridicat ca oricând.  Ritmul de dispariție a speciilor este halucinant: două specii de animale dispar zilnic de pe planetă. Omenirea consumă azi resursele a 1,5 Pământuri. Dacă nivelul de trai ar fi similar cu cel al Germaniei, am avea nevoie de resursele a 4,5 Terra, pentru a ne satisface foamea de bunuri materiale. Războiul din Iraq a provocat, pe lângă pierderile de vieți omenești, dezechilibre ecologice despre care nimeni nu vorbește decât în șoaptă. Un război de proporții epice ar însemna, pe lângă milioane, poate miliarde de morți, o creștere a nivelului de poluare fără precedent: ecosistemul planetar ar intra în curbă ascendentă și din ce în ce mai accelerată a distrugerii, o curbă de neimaginat, și nici un efort de stopare a acestui fenomen nu va mai fi posibil.

Suntem singura specie de pe Pământ care produce pretutindeni dezechilibre. Ni s-a dat cea mai frumoasă planetă în administrare, iar noi am administrat-o cât se poate de prost. Ne-am împărțit în națiuni, în grupuri de interese, în religii, în caste, în doctrine politice, în familii, în clanuri, în proprietari, etc., uitând că de fapt, avem o ascendență comună și că, mai înainte de a fi diferiți, suntem cât se poate de asemănători. Am sădit în mintea noastră prejudecăți și 95% dintre lucrurile în care credem azi cu tărie nu sunt altceva decât niște minciuni frumos împachetate, instrumente nocive ale manipulării. Aceste minciuni le sădim în continuare în mintea copiilor noștri, condamnându-i la nebunie și disperare. Am inventat sisteme religioase diferite și am ucis în numele unor dumnezei fictivi sute de milioane de ființe, mai mult sau mai puțin vinovate. Marile religii, odată instituționalizate, au devenit brutale instrumente de opresiune, iar noi am îmbrățișat cu fervoare aceste instrumente și ne-am proclamat posesori unici ai adevărului, uitând că, dacă există un posesor al adevărului, acesta nu poate fi decât Dumnezeu. În ipoteza că El există. A ști totul înseamnă a fi totul. Or, așa ceva, nu îi este dat unui om să fie!

Nu am venit pe lume ca să fim stăpâni sau sclavi, ca să muncim sau să lenevim, ca să ucidem, să consumăm, să producem, să aruncăm, să risipim și să distrugem. Am venit pe lume ca să evoluăm spiritual. Am transformat munca în obligație, uitând că ea este doar o necesitate naturală. Am ajuns să disprețuim, să refuzăm și să urâm spiritul, uitând că spiritul este cel care crează valori și că fiecare om este înzestrat cu spirit, după cum fiecare om e înzestrat cu mâini, picioare, urechi sau gură. Am uitat că aventura noastră a început în urmă cu milenii, atunci când un poet orb și solitar a stat pe malul unei mări și a compus Iliada și Odiseea. Fără Homer nu ar fi fost posibilă gândirea presocraticilor, nu ar fi fost posibilă matematica, nu ar fi fost posibilă tehnica. Fără Homer nu ar fi fost posibil automobilul în care ne purtăm azi dosurile. Dar Homer ne-a spus un singur lucru: posesiunea este cel mai terifiant inamic al omenescului! L-am uitat pe poetul orb, după cum i-am uitat pe toți acei mari bărbați, pe toți acei mari războinici ai spiritului care ne-au avertizat că mergem pe un drum greșit și care au murit pentru ca noi să putem alege libertatea în locul sclaviei. Iar azi am ajuns să-i asasinăm pe toți cei care ne spun să trăim în pace și să ne iubim. Îl venerăm pe Achile, ucigașul perfect, în timp ce-l uităm pe Hector, cel care și-a înfruntat destinul la porțile Troiei, cu un curaj de care nici măcar zeii nu sunt capabili.

Am construit cel mai prost sistem economic posibil, bazat pe competiție, profit și acumulare, uitând că de fapt, economia ar trebui să fie un mecanism bazat pe simpla necesitate. Vârâm în mintea fragedă a copiilor noștri tot felul de prejudecăți, care le limitează libertatea și îi transformă iremediabil în imbecili hipnotizați de posesiune, plăceri și ură. Oricine nu este ca noi este ostracizat. Am edificat o societate „modernă” de psihopați, isterici și frustrați. Templul nostru este azi supermarketul, dumnezeul nostru este raftul plin cu produse de consum. Am împărțit lumea în îmbuibați, sclavi și muritori de foame. Am împărțit-o în incluși și excluși. Munca repetitivă ne-a imbecilizat, ne-a făcut să confundăm geniul cu talentul, arta adevărată cu arta de consum, concertul de orgă cu showul sau entertainmentul. Ne-am uitat înțelepții, i-am dat la o parte pe marii oameni de spirit, dar i-am glorificat pe marii asasini ai istoriei. Ne uităm extaziați la un pistol sau o pușcă cu lunetă și cu dispreț la o carte. Am transformat istoria într-o simplă succesiune de cifre și evenimente, uitând că ea, istoria, ar trebui să fie adevărata mamă a înțelepciunii. Am devenit atât de trufași, încât am interzis până și plantele, cu toate că ele au fost în lume înaintea noastră. Am interzis folosirea lor, uitând că bolile și remediul bolilor cresc alături din zorii vieții și că nimeni nu are dreptul să interzică unui om utilizarea unei plante așa cum crede el de cuvință, fie și numai pentru banalul motiv că tot ceea ce a fost dat de la începuturi a fost dat tuturor, nu numai unora.

Am uitat că inteligența înflorește alături de prostie. Un mare spirit, în preajma căruia am avut norocul să cresc și care a ales cu bună știință anonimatul, pentru că disprețuia în egală măsură bogăția și mizeria, gloria și anonimatul, sclavia și puterea, mi-a spus odată că unde este o căruță de minte este și un vagon de prostie, iar unde este un vagon de minte, este și o garnitură de vagoane de prostie. Totul e ca mintea să controloze prostia, nu invers. Noi am lăsat prostia să ne invadeze mințile, crezând că deșteptăciunea nu poate fi maculată de prostie și uitând că vanitatea, trufia, dorința de posesiune sunt armele cele mai eficiente ale prostiei omenești, dar și ale manipulării.

Fiecare se crede mai deștept, mai bun și mai frumos decât celălalt. Am uitat că există un inconștient colectiv și că suntem legați prin firele invizibile ale spiritului. Nimeni nu este singur. Toți suntem conectați. Totuși, noi ne comportăm ca și cum am fi singuri, ca și cum numai noi am conta. John Donne a spus negru pe alb: “Nici un om nu este o insulă, de sine stătătoare… Moartea oricarui om mă vlăguieşte, pentru că eu sunt parte a omenirii… de aceea nu căuta niciodată să afli pentru cine bat clopotele… pentru tine bat”. Noi am uitat sau am ignorat cu bună știință acest avertisment crâncen. Am glorificat uciderea în numele unor false valori, am ridicat-o la rang de politică de stat. Am inventat premii pentru ceva de nu poate fi premiat. Pentru noi, Obama este mai important decât Socrate. Prețuim mai mult un BMW decât Toccata și Fuga în Re minor. Am transformat minciuna și înșelătoria în virtuți și ne-am crescut copiii în valorile murdare ale supraviețurii. Am înființat tot felul de asociații care își propuneau să salveze lumea, dar asociațiile au devenit instrumente ale nenorocirii și distrugerii. Ne facem un titlu de glorie din a proteja cățeii de maidan, în timp ce nu mișcăm un deget pentru a salva alte specii pe cale de dispariție sau pentru cei care suferă în imediata noastră vecinătate. Am transformat medicina, cea mai nobilă dintre științe, într-un mecanism infernal destinat profitului și îmbolnăvirii instituționale. Îi învățăm pe copii că un medicament sintetizat chimic vindecă mai bine decât o plantă, ignorând cu bună știință un adevăr elementar al vieții, anume că nu există boală pe care natura să nu o poată învinge. Jurăm credință și loialitate veșnică fraților noștri, dar îi trădăm imediat ce ni se oferă un pumn de arginți. Declarăm sus și tare că ne iubim copiii, dar suntem capabili să ucidem oricând copiii altora doar pentru a asigura progeniturilor noastre un loc mai bun în societate și o avere mai mare. O femeie care se culcă cu bărbați diferiți e taxată drept curvă, în timp ce unul care fură, minte și adună miliarde provocând numai nefericire e respectat și adulat. Am construit un sistem de învățământ care retează orice urmă de libertate, care schilodește conștiințe și care produce pe bandă rulantă imbecili inteligenți, destinați unei eterne sclavii robotizate, cu mintea îmbâcsită de prejudecăți și false cutume. Am declarat proprietatea ca fiind sediul libertății în corpul social, uitând că libertatea nu poate fi cuantificată. Am instituit profitul ca și criteriu unic de performanță, iar asta ne-a corupt sufletele și a făcut ca lăcomia să devină motorul universal al vieții.

De fapt, ne-am uitat scopul. Suntem greșiți. Ni s-a dat putința de a alege, dar am ales greșit. Einstein ne-a avertizat că o problemă nu poate fi rezolvată cu același tip de gândire care a generat problema, dar noi ne încăpățânăm a crede o putem rezolva și așa. Suntem deja în anticamera Infernului și nu vedem asta. Ne lăsam amăgiți și fermecați de ceea ce vedem. Anticamera Infernului este presărată cu obiecte care ne iau ochii și care ne fură mințile. Iar când inevitabilul sfârșit va veni peste noi și nu va cruța pe nimeni, când îi va lovi fără discernământ pe toți, pe bogați și săraci, pe puternici și slabi, pe ucigași și pe victime, ne vom întreba: unde am greșit? Neantul nu are răspunsuri. Este numai neant și atât. E nimic.

Prejudecățile (fragment din ULTIMATUM ÎNAINTEA INFERNULUI)

Imperiul prejudecăților care ne otrăvesc viața este nesfârșit. Toate ideile preconcepute cu care creștem și pe care le credităm drept adevăruri imuabile, de neclintit, au doar scopul de a ne face să credem că altfel nu se poate, că trăim în singura lume posibilă, ba chiar în cea mai bună dintre lumile posibile. Ajunge însă să privești cu atenție istoria, ca să înțelegi cât de falsă este această idee. Istoria este o sumă de posibilități actualizate. S-a întâmplat așa, deoarece la un moment dat, cineva a ales să se întâmple așa. Putea să aleagă altfel. Ideea că destinul este prescris contrazice până și ideea rezonabilă a liberului arbitru. Dacă Dumnezeu există, el nu putea să NU acorde creațiilor sale liberul arbitru, pentru simplul motiv că absența liberului arbitru echivalează cu un univers static, lipsit de evoluție și schimbare. Legile fizicii sunt cea mai clară demonstrație a existenței liberului arbitru. De altminteri, consider că existența liberului arbitru este unica dovadă palpabilă a existenței unei conștiințe superioare, situată în lume și afara lumii. Liberul arbitru nu înseamnă că totul este posibil. Liberul arbitru nu are nimic de a face cu haosul. El este expresia libertății individuale și înseamnă capacitatea fiecăruia de a alege, de a decide între bine și rău, între prostie și inteligență, între adevăr și minciună, între prejudecată și legea reală. Pentru ca ceva să existe trebuie ca altceva să îl gândească în mod aprioric spune Kant și are perfectă dreptate. Prejudecățile însă ne învață că nu este posibil decât ceea ce ni se spune că este posibil.

Una dintre cele mai cumplite prejudecăți e aceea care ne explică faptul că un om în carne și oase poate fi deținătorul adevărului. Vorbesc despre oameni, oameni vii, în carne și oase. Faptul că, de pildă, Isaac Newton îmi spune ceva, nu înseamnă și că acel „ceva” este adevărat. Mecanica clasică s-a dovedit a fi doar un caz particular al teoriei relativității. Marx a avut pretenția că spune un adevăr final și a aruncat lumea în negura dictatului. Hitler și Stalin au avut aceeași pretenție. Fiecare sistem religios – îndeosebi așa-numitele religii întemeiate pe revelație! – a avut pretenția că este singurul adevărat, că este deținătorul adevărului absolut, iar rezultatele se văd: atentate, războaie, masacre, etc. Nici un om de pe pământ nu poate avea întotdeauna dreptate. Uns sau nu de Dumnezeu, trimis sau reprezentant al Divinității pe pământ, mare sau mic, celebru sau anonim, un om poate avea de foarte multe ori dreptate; dar nu poate avea întotdeauna dreptate, în orice spune, pentru simplul motiv că este limitat fizic, că viețuiește în interiorul materiei, că este DETERMINAT. Determinarea înseamnă, printre altele, subiectivitate. Faptul că un savant, un academician, un mistic, un filozof, un economist, un mare scriitor, etc., afirmă un lucru, nu înseamnă defel că acel lucru este real. Înseamnă doar că acel lucru poate fi real.

Dar mai există un aspect al „deținerii adevărului” care ar trebui să ne dea de gândit. A ști totul înseamnă a fi totul. Ați văzut vreodată un om în carne și oase care să fie totul? Sau măcar să știe totul? Marile fracturi religioase sau politice s-au datorat în primul rând faptului că au existat mereu oameni care credeau că sunt posesorii adevărului absolut, că numai ei au dreptate, în timp ce toți ceilalți greșesc. Cu ce este mai adevărat, ca să zic așa, catolicismul decât ortodoxismul și invers? Cu ce e mai adevărat creștinismul decât islamismul și invers? Cu ce este mai adevărată doctrina social-democrată decât liberalismul? Ceea ce refuzăm să acceptăm și să înțelegem este că totul e doar o problemă de opțiune individuală și nimic altceva. Cele mai mari nenorociri ale lumii noastre au plecat de la afirmația banală: „Eu am dreptate, toți ceilalți greșesc!” Când un individ vă spune asta, încetați să-l mai frecventați. Oricât de bine intenționat este, vă va împinge, mai devreme ori mai târziu, în nenorocire! Adevărul nu a fost, nu este și nu va fi vreodată proprietatea cuiva determinat. Cât de obtuzi putem fi să ne imaginăm o asemenea oroare?

Acest comportament – eu am dreptate, ceilalți greșesc – este vizibil zi de zi, minut cu minut, în toate societățile. Expresia „X greșește” este una dintre cele mai des utilizate expresii în toate limbile pământului. Chiar și atunci când nu o spunem deschis, ne comportăm ca și cum am spune-o în permanență. Pare ciudat, dar e o formă de histrionism dusă în extrem. „Eu trebuie să fiu în centrul atenție, deoarece eu am dreptate, eu nu greșesc!” – regăsești măcar substanța acestei expresii pretutindeni unde oamenii se întâlnesc și discută. După care apar partizanii! Suntem cei care au întotdeauna dreptate, suntem cei mai buni, suntem cei mai frumoși, chiar și atunci când NU afirmăm deschis asta. Idolul nostru e singurul care are dreptate, candidatul nostru este cel mai bun, cel mai onest, cel mai bine pregătit! Unde vedeți normalitate în asta? Vehemența cu care ne apărăm convingerile de orice fel demonstrează cât de adânc e săpată în fiecare dintre noi ideea că avem întotdeauna dreptate și că toți ceilalți greșesc.

Vehemența este cel mai clar indiciu al prejudecății. Prejudecata că Pământul este plat a făcut ca sute de mii de oameni, poate milioane, să fie arși pe rug. Prejudecata că unii sunt superiori altora a provocat cortegii de morți și nenorociri. Prejudecata că femeia este proprietatea exclusivă a bărbatului a făcut ca femeile să fie împărțite în curve și cinstite, ba chiar să fie lapidate, arse, ucise în bătaie. În societatea noastră, o așa zisă curvă inteligentă e inferioară unei cinstite imbecile. Cei bătrâni își amintesc despre cum erau privite în societate femeile fumătoare. Se întâmpla cu nici un secol în urmă! Copiii sunt proprietatea părinților, deoarece părinții le-au dat viață! „Fac ce vreau cu copilul meu, fiindcă eu i-am dat viață!” „Eu l-am făcut, eu îl omor!” „Îmi datorează supunere și respect, fiindcă îi sunt părinte!” Dacă tata e un ucigaș, îi datorez totuși supunere și trebuie să îl ascult, chiar dacă e un ucigaș, un dictator, un delapidator, un individ care a provocat în jurul lui numai suferință! Să fim serioși! Faptul că ai dat naștere unui copil nu te legitimează să-l tratezi ca pe proprietatea ta. A da viață unui copil e un fapt care ține de biologie și atât. Obârșiile spirituale ale unui om nu au, de regulă, prea multe în comun cu obârșiile fizice. A da viață unui copil nu te legitimează să îi impui ce și cum să fie în viață, ce facultate să aleagă, cu cine să se căsătorească, ce fel de carne să mânânce, ce gusturi să aibă, cum să se îmbrace! Nici un părinte nu are absolut nici un drept asupra copilului său.

La urma urmei, una dintre cele mai detestabile prejudecăți e aceea care trage semnul egal între așa-numita iubire instituționalizată prin căsătorie și proprietate. Soția mea este proprietatea mea. Dacă se culcă cu altul o ucid, divorțez, o părăsesc, o repudiez, o bat, o pedepsesc. Numai un proprietar absolut cretin ca Menelau a fost în stare să arunce Grecia în Războiul Troian pentru a-și recupera soția, pe Elena, care oricum nu mai vroia să se întoarcă la el, pentru simplul motiv că era îndrăgostită de Paris, fiul regelui Priam. Câte vieți a costat această recuperare de proprietate nu mai contează! Istoria e plină de războaie generate de recuperări de proprietate. Și reversul situației e la fel de valabil. „Dacă mă înșeală, îl părăsesc!” „Dacă îl prind cu alta, îl omor!” De parcă și una și alta s-ar isprăvi într-un singur om, bărbat sau femeie! Sistemele religioase care propovăduiesc poligamia sunt la fel de ipocrite ca și cele care propovăduiesc monogamia. Acolo nu este mono-proprietate, e poli-proprietate, asta e toată diferența! Prejudecățile sexuale sunt doar o parte infimă a prejudecăților care ne otrăvesc existența. Întrebați un genetician ce înseamnă reacția ființelor vii la repetiție și vă va spune că orice ființă vie dă reacție de respingere la repetiție! Asta apropo de sex! Freud a spus-o limpede: după 3 ani orice iubire se transformă, în cel mai fericit caz, într-un eventual respect reciproc. 90% din familii sunt niște cazane sub presiune, fiindcă soții abia se mai suportă între ei. De fapt, s-a întâmplat un lucru care ține de o lege a biologiei: partenerii au dat reacție de respingere la obișnuință! Obișnuința este o a doua natură umană, dar este, în același timp, și cauza multor erori omenești. Societățile arhaice cunoșteau foarte bine acest adevăr elementar al vieții și îl aplicau cu o consecvență care pe moraliștii ipocriți și intransigenți ai zilelor noastre i-ar oripila. N-aveți decât să vedeți ce însemna așa-numita prostituție sacră în acele societăți „primitive” ca să vă lămuriți! Primii misionari creștini care au vizitat India au declarat templele zeului Kama drept oficii ale pornografiei mistice primitive. Cât de imbecil trebuie să fi să scoți pe gură o asemenea inepție? De fapt, misionarii cu pricina și-au declarat propriile idei și propriile frustrări: la asta se gândeau ei când au trecut pragul templului și au tras cu coada ochiului la frumusețile care îl populau, gândindu-se că Dumnezeu nu le citește gândurile! Cele mai multe minciuni se spun în familie, acolo unde ar trebui să fie, cel puțin teoretic, perimetrul singular al adevărurilor fără perdea. Familia ar trebui să fie un parteneriat care să decongestioneze partenerii de presiunile cotidianului, un refugiu, nu un infern în care doi indivizi care se detestă reciproc ajung să conviețuiască până la finele vieții, să se ascundă unul de altul, să se mintă, doar pentru a respecta niște cutume sociale ipocrite.

Competiția produce valori – este o altă ilustră prejudecată, la fel de imbecilă ca toate celelalte idei preconcepute. Oamenii pragmatici sunt cei care împing lumea înainte – o alta, nu mai puțin idioată! Ambele afirmații exprimă limitele mediocrității omenești. Competiția nu a produs niciodată valori. A produs PERFECȚIONĂRI și atât. Valorile sunt produse de inteligența umană, nu de competiție. Competiția poate cel mult stimula producerea valorilor. Dormim pe un pat confortabil deoarece cândva, în negurile istoriei, un individ excepțional și-a imaginat acest obiect și l-a construit. Toți ceilalți de după el l-au REPETAT și l-au PERFECȚIONAT. Toți ceilalți de după el, producători de paturi, au concurat între ei. Cei care fac apologia omului pragmatic uită că omul pragmatic nu a produs decât obiecte destinate folosinței comune. Omul pragmatic fabrică și vinde obiecte în baza unor legități descoperite de oameni care erau orice, numai pragmatici nu. De iluștri visători, la o adică. Newton, pe care l-am amintit înainte, era atât de puțin pragmatic încât nu știa că pe o ușă mare poate intra și câinele mare și pisica mică. S-a gândit să construiască o cușcă comună, cu două uși, una mare pentru câine și una mică pentru pisică. Tâmplarul lui, om practic, i-a atras atenția că greșește, că pe ușa mare poate intra și pisica mică! „Înțeleptule, tu ști tainele Universului, dar nu ști asta?!” l-a admonestat tâmplarul. Dar așa puțin pragmatic cum era, Newton a descoperit gravitația și legile mecanicii. Luați toți marii oameni de spirit și veți constata că erau cei mai puțin pragmatici indivizi de pe planetă. Oare n-ați observat viziunea îngustă a tuturor oamenilor pragmatici? se întreabă Cioran și pe bună dreptate. Omul pragmatic poate fi cel mult inventator de lucruri, nicidecum CREATOR. Am mai spus asta: fără Homer nu ar fi fost posibile matematicile, nu ar fi fost posibilă tehnologia. Cei care împing lumea înainte sunt oamenii de spirit, marile și neliniștitele spirite ale timpurilor lor, cum spune Ernesto Sabato, nu pragmaticii.

Munca înalță, înnobilează, produce valori – e o altă idioțenie pe care am adoptat-o fără să stăm pe gânduri. Munca e o necesitate și atât. E un proces prin care se crează anumite lucruri, cărora noi le conferim ulterior o anumită valoare, materială sau spirituală. Atât. Că exercițiul muncii facilitează anumite procese evolutive, e altă poveste. Dar munca repetitivă e un blestem. Munca susținută și continuă tâmpește, trivializează și impersonalizează, spune din nou Cioran. Am toate motivele din lume să cred că Cioran are dreptate. Numai sclavii muncesc repetitiv. Uitați-vă ce se întâmplă în democrațiile așa-zis dezvoltate, în SUA de pildă. 90% din populația lucrătoare muncește 5 zile pe săptămână, făcând aceleași lucruri, vineri își planifică party-ul de sâmbătă, sâmbăta se îmbată, duminica se odihnesc și luni o iau de la capăt. Munca creatoare NU este repetitivă. Munca repetitivă NU produce valori spirituale. De fapt, nu produce decât obiecte de consum. Munca repetitivă poate fi un reper doar într-o societate lipsită de individualități. Într-o societate de sclavi și debili. Nu are nimic nobil în ea. Nimic remarcabil. Cu excepția cazurilor în care este depusă pentru a salva ființe. E doar un efort menit să asigure supraviețuirea speciei. Numai imbecilii pot fi mulțumiți de munca repetitivă pe care o depun. Majoritatea oamenilor așa-zis harnici pe care i-am cunoscut sunt niște putori intelectuale. Sunt oameni cât se poate de obtuzi la valorile produse de spirit. Într-o societate a oamenilor liberi, tehnologia trebuie orientată strict în scopul eliminării progresive a muncii repetitive. Azi tehnologia este utilizată pentru a mări cantitatea de muncă repetitivă, nu pentru a o micșora. Câteva fabrici robotizate care produc pe bandă rulantă OBIECTE nu schimbă cu nimic datele problemei.

Am dat numai câteva exemple de prejudecăți care ne imbecilizează iremediabil. Dar ideile preconcepute există pretutindeni. În economie. În medicină. În viața de zi cu zi. Le veți găsi pitite în spatele mai tuturor gesturilor noastre. Evident, cele mai stabile și mai puternice idei preconcepute sunt de proveniență religioasă. Creștinii spun că Biblia este Cartea Cărților și că este scrisă pentru Eternitate. Același lucru îl spun musulmanii despre Coran. Evreii despre Pentateuh. Fiecare sistem religios instituționalizat își are propriile sale cărți sfinte. Sau propria sa carte sfântă. Care numai ea spune adevărul. Și aproape fiecare religie a născut oameni capabili să ucidă oricând pentru adevărurile susținute de religia lor.

Nu sunt ateu. Consider ateismul drept un minus fundamental al individului, dar pot să respect gândirea unui ateu, cu condiția să nu încerce să-mi impună convingerile sale. Din punctul meu de vedere, un ateu e un fragmentat spiritual, un om căruia îi lipsește o dimensiune esențială, ca să mă exprim decent. Am convingerea că toată matematica demonstrează de fapt existența unei conștiințe superioare, de alt ordin de mărime decât cea umană. E suficient să mă gândesc la faptul că orice mulțime este mai săracă decât suma părților sale sau că mulțimea tuturor mulțimilor e mai mică sau cel mult egală cu suma infinită a submulțimilor sale, ca să pun sub semnul întrebării orice formă de ateism. E de ajuns să mă gândesc la ce înseamnă principiul de nedeterminare a lui Heisenberg, care ne spune că mișcarea unei particule subatomice este determinată de o pereche de mărimi, dintre care una dinamică și una cinematică și că, la un moment dat „T”, poți cunoaște numai una dintre mărimi, cealaltă având caracter de nedeterminare, pentru a mă îndoi că ateii sunt și altceva decât niște oameni lipsiți de orice dimensiune metafizică. Totuși, nu cred că Allah, Marele Arhitect, Iehova, Dumnezeu, sau cum vreți să-l numiți, s-a revelat în mod integral unei ființe determinate, oricare ar fi ea. Dacă ar fi făcut-o, și-ar fi transferat conținutul în acea ființă determinată, ar fi scos-o din determinare și ar fi aruncat-o în nedeterminat. Este evident că o asemenea FAPTĂ ar fi avut drept consecință dublarea lui Dumnezeu în Univers, ceea ce, din punctul meu de vedere, echivalează cu o contradicție de termeni pe care nici măcar mistica nu o poate îngurgita și asimila.

Religia a vârât în mințile oamenilor o mulțime de idei preconcepute, o grămadă de povești frumoase, cum spune Jacques Fresco, inventate de oameni inteligenți, dar cât se poate de ignoranți. Orice religie, prin instituționalizare, nu face decât să se distanțeze de credință, să o arunce la lada de gunoi a istoriei. O credință nu are nevoie de instituționalizare, doarece instituționalizarea transformă credința într-o sumă de idei preconcepute care nu mai au nimic în comun cu fondul inițial al credinței. Religia instituționalizată a fost dintotdeauna un mecanism de prostire colectivă, de manipulare în masă. Un instrument util opresiunii, care nu are nimic de a face cu libertatea de gândire. Nu întâmplător, la nivelurile de vârf ale politicii și puterii, bancherii și politicienii sunt cei mai fervenți susținători ai bisericilor, de orice fel ar fi ele.

Orice formă instituționalizată de credință este un atentat la libertatea individului, un mecanism de opresiune și imbecilizare. Citiți cu atenție Noul Testament. Dacă luăm de bune cele scrise acolo, nu se poate să nu observăm că Hristos a lăsat discipolilor săi o singură rugăciune, Tatăl Nostru. Și totuși, ritualurile creștine cuprind sute, poate mii de rugăciuni: pentru binefăcători, pentru masa de seară, pentru tinerii care vor să se căsătorească, pentru nași, pentru împăcare, pentru vrășmași, rugăciunea de miercuri, de joi, de luni, de intrare în biserică, etc. Toate aceste rugăciuni au fost inventate sistematic după așa-zisa moarte a lui Hristos, de oameni care aveau pretenția că au o relație privilegiată cu Dumnezeu. Asta lăsând la o parte faptul alarmant că există cel puțin 33 de evanghelii scrise de-a lungul a 300 de ani care au urmat morții lui Cristos sau că TOATE cele 4 evanghelii canonice au fost scrise de oameni care nu au participat direct la evenimentele relatate de evagheliile respective! Evanghelia după Marcu, atribuită oficial unui participant la evenimentele din Ierusalim, a fost scrisă în jurul anilor 70 după Cristos. Pot să jur că egiptenii care îl venerau pe Osiris credeau cu tărie că religia lor va fi veșnică! Istoria a demonstrat contrariul.

Prejudecățile nu provoacă decât suferință și asta dintr-un motiv cât se poate de simplu: ele deformează și falsifică realitatea. Prejudecată înseamnă pre-judecată, înainte de judecată, înainte de actul judecății, de actul gândirii. Prejudecata este de fapt un enunț pe care ți-l însușești, ți-l asumi, fără să îl gândești, fără să îl supui judecății critice. Fără să verifici dacă este real sau nu. Prejudecățile, de orice fel ar fi ele, falsifică realitatea, ne fac să o percepem într-un mod cât se poate pervertit, de ireal, ca să zic așa. Prejudecățile sunt antipodul lucidității. Dar ceea ce este fascinant la prejudecăți, este evoluția lor, modul cum funcționează ele. Căci o prejudecată atrage întotdeauna după ea o altă prejudecată. Și apoi o alta. Și o alta. Nici o prejudecată, nici o idee preconcepută, nu vine singură. Vine întotdeauna la pachet. Avem în noi edificii întregi de idei preconcepute, pe care le numim siropos „adevăruri”. Ca să susții o minciună, o realitate falsă, și care să nu poată fi devoalată, ai nevoie de cârje suplimentare, de minciuni suplimentare, de prejudecăți suplimentare.

Partea distractivă e că prejudecata, ideea preconcepută, aduce cu ea o sumă infernală de frustrări. Este vehicolul care generează și transportă frustrarea. Toți indivizii plini de prejudecăți, bărbați sau femei, sunt doldora de frustrări. Iar din cercul vicios al frustrărilor nu se poate evada decât alegând ura, furia, deznădejdea. Prostia, la o adică. Prostia nu înseamnă decât o uriașă cantitate de prejudecăți, dublată de frustrări pe măsură. Acest mecanism explică, printre altele, de ce prostia eșuează invariabil în răutate. Dar mai explică un aspect: cantitatea imensă de energie pe care o cheltuim zilnic pentru a menține turate motoarele pshicului alimentate de prejudecăți. A avea prejudecăți nu înseamnă doar a minți sistematic în legătură cu lucruri în care crezi. Înseamnă a avea mereu impresia sincerității. Doar impresia. Oamenii cu prejudecăți nu sunt niciodată sinceri. Totuși ei cred sincer că sunt sinceri. E o butadă, dar e reală. Să ne ferească Dumnezeu de bunele intenții ale oamenilor cu prejudecăți!

Suferința provocată de prejudecăți se datorează faptului că spiritual, tindem spre adevăr. Prejudecățile ne interzic însă accesul la adevăr. Ne interzic să-l căutăm. Ne interzic să experimentăm. Ne interzic accesul la luciditate. Prejudecățile sunt mimetice. Seamănă foarte bine cu mediul în care trăiești. Sunt ca niște vechi și familiare certitudini. De acolo vine și starea de confort aparent pe care o induc în mintea noastră. Dar prejudecățile, ideile preconcepute, presupun un tip de minciună cât se poate de special. Nu numai că te minți CONFORTABIL pe tine și că, odată cu tine, îi minți CONFORTABIL pe toți ceilalți. Prejudecățile plac. Sunt dorite. Îți dau senzația că te protejează. Nu sunt primul și nici ultimul care observă asta. Prejudecățile au un mod cât se poate de insidios de a pune stăpânire pe noi. Sunt confortabile. Ușor de acceptat. Par evidente. Nu presupun efort. Sunt ca niște ziduri care le construim înlăuntrul nostru, în mințile și sufletele noastre, ziduri care ne feresc de intruziunile nepoftite și răutăcioase ale lucidității. Și tot ridicând ziduri, ajungem să nu mai observăm că am devenit înfiorători de singuri, că nu mai avem nici o libertate de mișcare, că nu mai putem crește. Ne-am imbecilizat definitiv și iremediabil. În realitate, prejudecățile nu ne simplifică viața, ne-o complică halucinant. Prejudecățile prostesc, doamnelor și domnilor. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, ele se transformă în regrete care ne macină pe dinăuntru și ne fac senectutea amară. Uneori nici măcar nu realizăm asta. Numai oamenii fără prejudecăți sau cu puține prejudecăți au o bătrânețe reconfortantă și senină. În plus, prejudecățile produc acumulare de energie interioară, care defulează în ură, violență, gesturi extreme. Dacă veți cerceta atenți, eliberați de orice idee preconcepută, veți observa că toate marile și micile războaie au avut de-a face cu prejudecățile. Invadatorii unei țări se credeau întotdeauna superiori celor pe care îi invadau. Cuceritorii spuneau întotdeauna despre cuceriți că sunt niște barbari care trebuiesc civilizați. Civilizați, adică subjugați, oprimați, exterminați.

Adevăratele ținte ale prejudecăților țin însă de natura societăților omenești. Orice putere, politică sau nu, are interesul să mențină în corpul social cât mai multe prejudecăți. Prejudecata anulează orice judecată critică. De fapt, anulează orice altă judecată. Un popor, un grup uman îmbâcsit de idei preconcepute este ușor de condus. Faci ce vrei cu el. Prejudecățile sunt o armă formidabilă de manipulare. Un instrument perfect de manipulare. Mai ales cele care îmbracă hainele preceptelor religioase, patriotice și ale moralei. Naziștii au cucerit Europa intonând cântece patriotice. Conchistadorii au nimicit populații întregi din America Centrală și America de Sud convinși fiind că acei nenorociți erau doar niște primitivi care aveau datoria să se supună celui așa-zis civilizat. Preceptele religioase de altminteri, însușite sub forma unor prejudecăți de mase mari de oameni, au generat atâtea conflicte încât e greu să le mai și numeri. Nu există război pe pământ care să nu fi avut cel puțin o componentă doctrinară, compusă din prejudecăți. Conceptul de securitate a transformat SUA într-unul dintre cei mai mari exportatori mondiali de război și opresiune. Valabil și pentru Rusia și pentru toate superputerile trecute, prezente și viitoare. Ideiile care au stat la baza declanșării acestor conflicte au fost îmbrățișate de milioane de oameni sub forma perversă a prejudecăților naționale. Repet ceea ce am mai spus mai sus: oare câți dintre sforarii din umbră, câți dintre manipulatorii care au utilizat prejudecățile adânc sădite în mințile oamenilor pentru a declanșa așa-zisele „războaie legitime” și-au trimis copiii pe front? NU există război legitim, există numai război. Și asta pentru simplul motiv că nu există războaie care să nu poată fi evitate. Totuși, nu au fost evitate.

Revenind la ceea ce spuneam mai sus: scopul cel mai pervers al prejudecăților este acela de a menține societatea într-o stare de fracturare continuă. De a ne menține divizați. Cu cât suntem mai divizați, cu atât suntem mai ușor de condus. Lipsiți de spirit critic, acceptăm orice aberație ni se vâră pe gât. Toate guvernele sunt mincinoase. Politicienii mint de îngheață apele, dar ei știu că milioanele de proști care votează vor accepta minciunile debitate pe bandă rulantă ca pe adevăruri de nezdruncinat, fiindcă prejudecățile au pregătit temeinic terenul. Ei știu că eliberarea de sub apăsarea ideiilor preconcepute este dificilă, greu de suportat și deci, aproape imposibilă pentru un om care nu își dorește cu adevărat să devină lucid. Prejudecățile sunt de fapt ispitele care populează fiecare milimetru din anticamera Infernului.

Libertatea și banii (fragment din ULTIMATUM ÎNAINTEA INFERNULUI)

Proprietatea este sediul libertății în corpul social. Proprietatea este garanția libertății. Dreptul la proprietate este sursa libertății sociale. Indiferent de știința și convingerile celor care au gândit asemenea lucruri, ele nu duc nicăieri. Și nu duc nicăieri, pentru un motiv mai mult decât banal: nimeni nu a luat în considerare, la modul cel mai serios și critic cu putință, limitele acestor aserțiuni.

Nu discut aici despre teoriile sofisticate ale libertății sociale. Acestea sunt frumoase, ispititoare, dar total… inadecvate. Ceea ce nu au luat în calcul acești teoreticieni e faptul că banii au ajuns să cuantifice totul, inclusiv sau mai ales, proprietatea de orice fel. De când lumea, proprietatea se vinde, adică se înstrăinează, pe bani. Indiferent dacă o cedezi, o vinzi, o moștenești, o donezi, ea are o anumită valoare pecuniară. Valorează o sumă oarecare de bani. E cuantificabilă în bani.

Teoreticienii subtili zic: are atașată sau are încorporată o anumită valoare pecuniară. Acești iluștrii debili intelectuali uită că verbul a atașa e sinonim cu a lipi.  De asemenea, a încorpora este sinonim cu a absorbi. Odată încorporat în ceva, faci parte din acel ceva. Odată atașat de ceva, devii lipit de acel ceva. Ești parte a acelui ceva de care ai fost atașat. Numai noi am fost atât de tâmpiți încât să schilodim limbile și cuvintele și să credem că un ceva poate fi atașat sau încorporat în altceva și să rămână separat, ba chiar să opereze separat. Altfel spus, o proprietate care are atașată o valoare pecuniară ar trebui să vină sau să fie permanent însoțită de acea valoare pecuniară, de acei bani. Ea însă vine singură. Nu scrie pe ea câți bani face. Noi stabilim asta, în funcție de cele mai diverse și ciudate criterii. Banii doar o cuantifică. Este firesc să fie așa, cel puțin din punct de vedere practic.

Dar adevărata perversitate a conceptului de proprietate ca sediu al libertății e mult mai simplă. Și poate tocmai de aceea nu e vizibilă. Dacă Vasile e proprietarul unui Logan de 5 mii de euro, iar Grigore este proprietarul unui BMW de 50 de mii de euro, rezultă automat că Grigore deține de 10 ori mai multă libertate decât Vasile. Oare? N-am stabilit că proprietatea e izvorul libertății? Că fără proprietate nu putem vorbi despre libertate?

Totuși, care libertate? Și mă rog frumos, unde este egalitatea dintre oameni aici? Garanție, sediu sau sursă a libertății, proprietatea cuantificabilă pecuniar conduce la ierarhizarea societății pe grade de libertate. Garanții mai multe, sedii mai multe, surse mai multe! Cu cât ai mai multe proprietăți, cu atât ești mai liber. Ideea de egalitate socială este pulverizată. Un procent infim din membrii societății ajung să dețină o cantitate imensă de libertate, în timp ce marea masă abia dacă își permite luxul de a-și imagina că deține dreptul de a consuma și de a fi remunerată după munca repetitivă prestată.

Asta se întâmplă azi sub ochii noștri. Și desigur, tot ce-am spus până acum, e atacabil. Din orice punct de vedere doriți. Problema este că tot ce-am spus până acum nu este și desființabil, pentru simplul motiv că e cât se poate de vizibil, de evident.

Proprietatea e sfântă, strigă prorocii și adepții economiei liberale. Și nu vorbesc aici despre doctrina politică numită „liberalism”. Dacă ar fi sfântă l-ar avea ca sursă pe Dumnezeu. Nu-mi amintesc ca Dumnezeu să fi dăruit vreunui individ bunuri, terenuri sau bani!

Există însă proprietari și proprietari. Unii dețin terenuri, alții mașini, alții bani. Marii proprietari le dețin pe toate, chiar dacă în mod separat. Dintre toate, proprietatea banilor este cea mai puternică. Am mai mulți bani, prin urmare am mai multe surse ale libertății, mai multe garanții ale proprietății, mai multe sedii ale proprietății. De fapt, am mai mulți bani, am mai multă libertate socială. Atunci cât mă costă libertatea de a-mi extermina semenii? Cât trebuie să plătesc pentru a-mi ucide vecinul care mă deranjează? Juriștii, oamenii de drept, vor striga din rărunchi că sunt nebun, fiindcă pun problema în asemenea termeni. Confundă termenii, vor conchide dumnealor cu nedisimulată superioritate academică. Istoria a demonstrat că imbecilitatea intelectuală poate sta foarte bine și foarte confortabil în băncile unei academii de științe politice, juridice sau economice. Dacă academia este privată și produce profit, cu atât mai mult și mai bine!

Această libertate schizofrenă, pe care o proslăvim azi, este libertatea care ne va omorî mâine. Există oameni pe pământ care au atâția bani încât pot cumpăra țări întregi. Înseamnă că libertatea socială a unui asemenea individ este mai mare decât suma libertăților sociale ale locuitorilor unei țări întregi. Când, cum am dat drumul în lume la o asemenea aberație?

Aveți impresia că nu există indivizi pe planetă care fac efectiv ce vor, când vor și cum vor? Că nu există specimene care își permit luxul să ucidă, să fure, să spolieze pe cine vor și care scapă întotdeauna nepedepsiți, pentru simplul motiv că au foarte multe proprietăți, foarte mulți bani? N-aveți decât să vă uitați la cine conduce azi lumea ca să înțelegeți că asemenea specimene există, că o duc ca în sânul lui Avram și că lor le este permis orice. Gândiți-vă numai la bancherii care au provocat sau au participat decisiv la provocarea celor două războaie mondiale!

Și că veni vorba: câți dintre marii bancheri ați văzut condamnați până azi? Îi numeri pe degetele de la o mână. Și totuși ei sunt cei care pornesc războaie, cei care finanțează lovituri de stat, cei care subvenționează continua suferință socială a lumii. Voi vorbi ceva mai încolo despre asta.

Până una alta, practica întărește tot ce am afirmat mai sus. Cu cât ești mai bogat, cu atât ești mai liber. Liber să faci ce vrei. Un sărac, dacă fură o pâine pentru copiii lui care plâng de foame, este imediat închis, judecat și condamnat. Un miliardar care fură miliarde este protejat prin miliarde de tertipuri juridice. Spun banalități pe care le cunoaștem cu toții, dar asta este lumea reală. Sunt curios să știu câți copii de bancheri au luptat în Iraq. Câți în Afganistan. Toate războaiele secolului XX au fost generate de intervenția, fățișă sau mascată, a oamenilor cu foarte mulți bani. Bancherii și bogații lumii l-au susținut pe Hitler ca să ajungă la putere în Germania. Și tot ei au finanțat sfârșitul acestui scelerat, cu nimic mai sănătos la minte decât cei care i-au susținut ascensiunea. Și este numai un exemplu, cel mai notoriu, e adevărat. Totuși, academiile și universitățile lumii nu suflă o vorbă despre cei care l-au finanțat pe dictatorul nazist. Profesorii acestor onorabile instituții sunt prea ocupați pentru a ne învăța că proprietatea este sursa, sediul sau garanția libertății sociale.

Există însă un aspect mai subtil al cuantificării libertății sociale prin bani și care demonstrează cât de greșit judecăm. Libertatea și banii aparțin unor clase de realități diferite. Statutul lor ontologic este diferit. Libertatea, adică absența constrângerilor, exprimă posibilitatea de acționa după voința proprie. Libertatea NU e un obiect fizic. Nici măcar nu i se poate atașa o valoare de ordin fizic. Nu poți spune că libertatea e egală cu „X” obiecte. Dacă ar fi așa, am putea transforma libertatea în marfă și am vinde-o în supermarket. Dar libertatea nu este o marfă. Nu poate fi vândută sau cumpărată, decât în societățile sclavagiste. În democrație, libertatea e incompatibilă cu actul cumpărării. De fapt, libertatea nu poate fi transferată. Libertatea este întotdeauna individuală. Libertatea exprimă o proprietate a ceva, o calitate a ceva, nu o cantitate.

Banii sunt obiecte. Și când nu sunt obiecte – cazul banilor virtuali, de pildă – măsoară tot niște obiecte existente în realitatea fizică, economică, socială. Măsoară valoarea de schimb a unor obiecte. Contrar a ceea ce se crede în mod curent, banii nu pot măsura de pildă, valoarea unei idei. Măsoară doar valoarea unor rezultate concrete obținute prin aplicarea acelei idei. Tot o valoare de schimb.

Prin urmare, nu poți compara banii cu libertatea. Ca să cuantifici „ceva” prin „altceva” trebuie ca acel „altceva” să aparțină aceleiași clase de realități sau să exprime o proprietate a lui „ceva”. Când spui că un obiect este lung de 3 metrii, nu faci decât să spui că obiectul respectiv are o proprietate – lungimea – care poate cuantificată printr-o unitate de măsură. Banii nu pot fi unitate de măsură a libertății, deoarece banii NU sunt o caracteristică a obiectelor, a realităților, sunt ei înșiși realități, sunt obiecte. A cuantifica libertatea prin proprietate, adică prin bani, e ca și când ai spune că o cometă este egală cu o tonă de mere. E un nonsens.

Totuși, noi aplicăm acest nonsens în viața de zi cu zi, îl ridicăm la rang de principiu. Un nonsens aplicat în lumea reală produce tot nonsensuri. Când nonsensul aplicat este universal, rezultatul este tot un nonsens universal. Un nonsens inițial, adică o eroare inițială, nu poate produce în final o realitate corectă, dacă îmi este permisă o asemenea expresie. Produce o aberație. Indiferent de cât de corect este instrumentul care se aplică peste nonsensul inițial, rezultatul final e o eroare, un dezastru. Nu trebuie să fi citit Logica lui Aristotel ca să înțelegi asta. Trebuie doar să ai bun simț, adică simțul măsurii.

Omul pragmatic (fragment din ULTIMATUM ÎNAINTEA INFERNULUI)

Lumea modernă, așa-zisă „liberă”, consideră pragmatismul drept una dintre virtuțile fundamentale ale individului, iar această optică, profund distrofică, este azi atât de înrădăcinată în conștiința colectivă, încât o regăsești pe toate etajele societății. Nimic nu-i scapă și nimeni nu i se poate sustrage. Părinții vor ca odraslele lor să fie cât mai „pragmatice”, pe considerentul că astfel „se vor descurca mai bine în viață”. Politicienii invocă pragmatismul ca pe un soi de atribut ultim al competenței. În viața de zi cu zi, toți vor să fie cât mai aplicați, să rezolve probleme și, prin urmare, să fie cât mai pragmatici. Singurii care-și permit să nu adopte un comportament de așa-zis pragmatic, sunt VIP-urile, însă paradoxul este că mecanismele societății de azi și pârghiile consumismului fac ca tocmai VIP-urile să fie, în realitate, printre cele mai pragmatice personaje de pe planetă. Nu poți accede la stadiul de personalitate publică importantă fără să nu fi pragmatic până în măduva oaselor. În fapt, VIP-urile care adoptă un comportment vizibil anti-pragmatic, non-conformist, o fac din cele mai pragmatice și mercantile rațiuni cu putință: e marketing și nimic altceva! Capitalismul, de pildă, a ridicat pragmatismul la rang de valoare umană primordială, pe baza unui raționament cât se poate de simplu: pragmatismul înseamnă eficiență, utilitate practică, înseamnă rezolvare de probleme. Înseamnă cerere și ofertă. Înseamnă… piață!

În sens uzual, așa cum este el invocat și văzut azi de marea majoritate a oamenilor, pragmatismul rămâne, să zicem, un concept relativ recent. Ține mai degrabă de a doua jumătate a secolului XX si de secolul XXI, decât de alte epoci. Are prea puține în comun până și cu „pragmaticismul” lui C. S. Pierce, care lega pragmatismul anticartezian de îndoială și mai ales de căutarea, prin metode științifice, a adevărului. Totuși, a pune semnul egal între util și adevăr, este, iertată să-mi fie obrăznicia, o probă de imbecilitate absolută!

Dacă pragmatismul exprimă ceva, atunci cu siguranță asta exprimă: egalitatea ultimă, ireductibilă, dintre util și adevăr. Tot ceea ce nu ține de util, de folosire, ține de fapt, de… inexistență. Și întrucât banii există și cuantifică totul în societatea modernă, adică tot ce poate fi definit ca util și folosibil, rezultă automat că pragmatismul este una dintre însușirile inidividului care permit existența și perpetuarea conceptului de marketing ad infinitum. Pare hilar, dar azi cei mai pragmatici oameni de pe planetă sunt experții în marketing, politicienii, bancherii, oamenii de afaceri. Toți au o legătură mai mică sau mai mare cu marketingul, cu… piața. Un fochist nu are cum fi pragmatic. El nu e decât fochist. Nu are legătură cu marketingul. Faptul că toarnă metal într-o matriță oarecare nu-l îndreptățește să revedice statutul de om pragmatic. Medicul, nu poate fi de asemenea pragmatic. El repară oameni, nu e pragmatic. În esență, nici fochistul, nici medicul, nici mecanicul nu pot fi pragmatici, decât dacă sunt în stare să cuantifice într-un asemenea hal munca pe care o depun încât rezultatele acesteia să fie atât de utile încât să poată fi transpuse în legile cererii și ale ofertei, adică în legile marketingului. Pentru ca fochistul sau medicul să devină pragmatici au nevoie de ceva în plus: să transpună ceea ce fac sau știu să facă în valori de piață neapărat… rentabile. Adică să vândă și să cumpere rentabil. Să devină întreprinzători. Să facă profit. Pragmatismul, în lumea modernă, este asociat invariabil ideii de profit, prin însăși conținutul său.

Pragmatismul omului modern mai are însă o calitate. Este… realist. Nu-și face iluzii. Nu are nici o treabă cu imaginația. Iar când are treabă totuși cu imaginatia o face la modul stereotipic, repetând formule și rețete verificate, îndelung uzitate și care produc… tot profit. Marketingul nu-i decât o sumă de rețete, de stereotipii menite să producă profit. Ceea ce nu produce profit e marketing eșuat. Imaginație eșuată. Utilitate eșuată. Un pragmatic eșuat este exemplul cel mai detestabil în societatea noastră. Și mai înspăimântător. Vă miră că diminuarea profitului este spaima cea mai mare a unui patron? El este un realist, nu-și face iluzii. Pragmatismul îl obligă să câștige întotdeauna, indiferent dacă o va face pe termen lung, mediu sau scurt. Ideea e să câștige oricum, în orice condiții. Pe terenul ridicol al moralei, pragmatismul taie și desființează totul. Dacă e câștig cu orice preț, înseamnă că norma morală e inutilă, inaplicabilă, derizorie, caducă. A fi un om pragmatic înseamnă azi înainte de orice, a fi înafara moralei. Din punctul de vedere al pragmaticului, morala e o povară, o închisoare absurdă, o limitare nepermisă. Nu mă împiedic de norma morală ca să obțin ceea ce vreau! – e dictonul de bază al pragmaticului. La urma urmei, afacerile sunt afaceri! Ionescu îmi este prieten și partener de afaceri. Dacă situația o impune, îl bag în faliment pe Ionescu, în ciuda prieteniei noastre, întrucât sunt, înainte de toate, un pragmatic. Nu-i vina mea că Ionescu a fost idealist și a greșit în calculele sale de marketing! A, firește, ca om mi se sfîșie sufletul de Ionescu, dar ce să-i faci, marketingul meu a fost mai bun, mai eficient decât al lui. Am câștigat! Asta e tot ce contează. Prieten, prieten, dar… e pe bani! E pe eficiență. Pe câștig. În esență, ideea de om pragmatic este asociată ideii de individ care câștigă întotdeauna. Reușita, pentru omul pragmatic, este egală cu ideea de a câștiga la nesfârșit. Cei care pierd nu sunt pragmatici. Sunt eșuați. Pragmatismul divide de fapt lumea: în reușiți, în realizați și în eșuați! Eșuații sunt cei care pierd mereu, care sunt legați de morală, care nu știu să convertească în profit ceea ce fac sau care nu înțeleg că totul este cuantificabil pecuniar. Pragmaticul este adaptatul perfect al timpurilor noastre!

Dar mai există ceva la omul pragmatic care merită toată atenția: pragmatismul pulverizează nu doar morala, pulverizează până și ideea clasică de evoluție. Dacă armele pragmaticului țin de marketing, înseamnă că pragmaticul devine automat adversarul oricărei creșteri reale. Adversarul evoluției. Nu ai cum să evoluezi când combini și recombini aceleași elemente și relații la nesfârșit. Când cauți într-una numai rețete noi, nu și variabile noi! Marile descoperiri nu presupun rețete noi, presupun înainte de toate, variabile noi. Pragmaticul operează cu permutări, combinări, nu cu descoperiri reale. Mai mult, pentru el orice nouă descoperire e doar o nouă permutare ale acelorași variabile. Pragmatismul reprezintă negația descoperirii. Cum spuneam, pragmaticul combină, permutează, nu descoperă. Asta este explicația pentru care un pragmatic va fi întotdeauna un conservator convins, indiferent de cât de mult va încerca să pozeze în non-conformist, idealist sau chiar iconoclast. El prezervă stări de lucruri, nu le împinge mai departe, nu le schimbă. Caragielesc prin definiție, dar fără să o știe, pragmaticul este adversarul oricărei valori transumane. Este adversarului libertății. Nu o va înțelege niciodată. Pentru el libertatea înseamnă doar libertatea de a face orice. Nu libertatea de a fi orice. Și această diferență este una fundamentală.

Pentru omul pragmatic „a fi” este egal cu „a face”. Obiectul nu este (în cel mai fericit caz!) sau nu tinde să fie egal cu subiectul, ci cu acțiunea subiectului! Sau mai corect: subiectul nu mai tinde spre obiect, nu mai încearcă să-l descopere, să și-l asume, să se identifice cu acesta; e fascinat exclusiv de propriile acțiuni, de „a face”. Dar un „a face” măsurat în rezultate vizibile, evidente, cuantificabile, adică în „a avea”. „A fi” este egal cu „a face”, iar „a face” este egal cu „a avea”. Această comutativitate arată că, la urma urmei, pragmaticii sunt cei mai posesivi oameni de pe planetă. Pentru omul pragmatic tot ce nu poate fi sau nu poate deveni „al meu”, este irelevant. Nu contează. E complet lipsit de semnificații. E non-sens. Omul pragmatic este o realitate restrânsă la ceea ce posedă, la ceea ce obține, nu la ceea ce este el în realitate. Nu e definit de acțiunea dezinteresată, de gândire în sens metafizic, e definit de posesiune. E definit doar de ceea ce posedă și de acțiunile destinate posesiunii, obținerii, etc. Adică de exterior, nu de interior. În interior, omul pragmatic e doar un gol tradus în acțiuni soldate cu… câștiguri cuantificabile pecuniar. Paradoxul acesta este halucinant. Revendicându-se pe sine ca „aplicat”, „realist”, omul pragmatic sfârșește prin a fi total rupt de realitate. Vă mirați că politicienii sunt cei mai proști lideri posibili? Nu vă mirați! Acceptați că sunt „pragmatici” și atât! De aceea și trebuie înlocuiți periodic. Vă mirați că toate oligarhiile care conduc lumea sunt bolnave și schizofrene? Nu vă mirați! Sunt compuse din oameni pragmatici, care trăiesc strict între limitele înguste, impuse de realismul pragmatismului lor. Vă mirați că omul pragmatic ține atât de mult la imaginea sa și atât de puțin la ceea ce reprezintă el ca om, ca individualitate? Vă mirați degeaba. Omul pragmatic e doar imagine, nu este el însuși. El nu trăiește proiectat în interior, trăiește doar prin imagini exterioare. Nici măcar proiecția în exterior nu o poate face la modul, să zicem, „arhetipal”, valorizator! Din punctul lui de vedere, între „exemplar” și „repetitiv” nu există diferență. Pentru el arhe-ul e o ștanță, nu un tipar orginar al lucrurilor și vieții. Nu va fi niciodată el însuși, va fi întotdeauna doar „ceea ce spun ceilalți despre el”. El e doar ambalaj. Nu confundați ambalajul cu conținutul ambalajului. Pentru omul pragmatic contează diploma, nu ceea ce atestă diploma că știe să facă ori ceea ce știe într-adevăr să facă.

Nu confundați omul pragmatic cu avarul, chiar dacă au în comun apetitul nesățios al acumulării. Avarul vrea doar să aibă. El trăiește cu intensitate frenetică identitatea cu bogățiile pe care le posedă. Pragmaticul vrea acțiune. E pasionat de mișcare. Se identifică mai degrabă cu acțiunea, decât cu posesiunea directă. Sau, dacă vreți, posesiunea e o consecință a acțiunii, nu un dat inițial. Nu e static, precum avarul simplu. E dinamic. Atâta că, fără să realizeze, din momentul despărțirii de „a fi” și operând cu aceleași veșnice variabile care produc eficiență, dar combinate mereu în dispozitive și formule zise „noi”, care-i dau iluzia descoperirii și a evoluției, pragmaticul aleargă, de fapt, pe același plan și pe aceeași traiectorie liniară. El nu trăiește liber. El trăiește cu iluzia că este liber.

Nu-i cereți pragmaticului să înțeleagă. El va considera oricum că înțelege mai bine lumea decât toți ceilalți, care nu sunt pragmatici și aplicați. Omul pragmatic este în realitate omul cartezian, tridimensional, pentru care Universul nu poate fi guvernat de alte legi decât de cele newtoniene. Pentru el există doar acțiune și reacțiune; în consecință, totul poate măsurat, ambalat și etichetat. Visătorul, pe care omul pragmatic îl disprețuiește instinctiv, este o ființă inutilă, care viețuiește degeaba pe scoarța terestră și care trebuie atent strunită, ca să n-o ia razna. De aici și vocația de stăpân a pragmaticului. Cei care nu sunt pragmatici trebuie conduși, struniți, călăuziți, de adevărurile pe care pragmaticul le posedă și le… utilizează. Adică trebuie stăpâniți. Ceea ce include o întreagă panoplie de acțiuni: recompensare, pedepsire, etc., cu care doar pragmaticul e legitimat să opereze, întrucât numai el știe să le folosească în mod util și eficient. În subsidiar, pentru omul pragmatic nu există adevăr. Există adevăruri. Egoist și lipsit de viziune, pragmaticul poate fi o creatură cât se poate de filantropică, dacă filantropia se impune ca necesitate în logica infailibilă a utilului. Dacă marketingul impune să fim generoși și buni, suntem generoși și buni!

În definitiv, omul pragmatic este negația omului real, viu și căutător. Este negația omului neliniștit, a omului care vrea să afle de unde vine și încotro se îndreaptă. Este negația omul întrebător. Al singurului tipar care a dat vreodată sens și măreție existenței omenești. Trăind fără neliniști, doar cu spaime – spaima de a nu pierde! – omul pragmatic se situează în afara devenirii firești a umanului. Nu vă lăsați înșelați de aparențe! Omul pragmatic nici măcar practic nu este. Este un reducționist, care vede totul în două culori, alb și negru. Practic, cu adevărat, e fochistul sau medicul. Dacă omul pragmatic ar fi și practic ar înțelege că realitatea nu are nimic în comun cu marketingul. Omul pragmatic a creat economia bazată pe cerere și ofertă, nu pe necesitate. Omul pragmatic a creat statul coercitiv și opresiv. Omul practic, adică omul care înțelege realitatea, ar fi creat statul tuturor. Ar fi creat o economie bazată pe necesitate. Omul pragmatic a creat însă statul pragmaticilor, societatea în care nu au loc decât stăpânii marketingului. Amoralitatea sa funciară, intim încastrată în golul din interior, l-a proiectat în afară pentru a stăpâni, nu pentru a conduce. Pragmaticii sunt stăpâni, nu conducători. Sunt niște frustrați care, goliți de pragmatism, nu mai reprezintă NIMIC. Sunt zero absolut. Și atunci se amăgesc cu ideea superiorității pragmatisului lor, imaginându-și că pot fi stăpânii a ceea ce ființează în exteriorul lor!

O societate în care omul pragmatic devine model universal e o societate care va face, mai devreme ori mai târziu, implozie. E o societate eșuată. O societate de greșiți care mor fără să știe că mor și fără să priceapă de ce. În termenii lui Malraux, dacă societatea secolul XXI va fi una de pragmatici, atunci nu va fi deloc. Va dispărea. În economia Universului, o societate care neagă necesitatea și instituie legitățile marketingului ca legi supreme este una sortită dispariției. Nu se justifică existența ei. E… fără noimă. E doar o societate de imbecili care poate să dispară fiindcă NIMIC și NIMENI nu-i va simți lipsa. Cu excepția pragmaticilor, desigur!

Munca (fragment din ULTIMATUM ÎNAINTEA INFERNULUI)

Emil Cioran: „Munca susținută și neîncetată tâmpește, trivializează și impersonalizează […] Prin ea (n.n.: prin muncă) omul nu se realizează, ci realizează…” Analiza pe care Cioran o face muncii sau mai exact, analiza efectelor muncii, este cât se poate de precisă. Este necruțătoare și lucidă. Cioran se referă la munca repetitivă, chiar dacă nu o spune direct. Iar munca repetitivă imbecilizează într-adevăr. Distruge legăturile pe care ființa umană le are cu valorile spirituale, îndepărtând-o de destinul ei firesc care, în nici un caz, nu are legătură cu repetiția, cu îmbuibarea sau consumismul. Munca repetitivă nu produce, cum ar spune tot Cioran, decât acumulare de obiecte în temporar și nevoia nefirească de a le consuma, de a le utiliza și schimba cât mai rapid. Munca repetitivă, robotizată, repetată zilnic și cu obstinație, produce alienare. Alienarea individului, dar și alienarea structurilor sociale. Individul este alienat de munca repetitivă pentru simplul motiv că aceasta îi robotizează gândirea, interzicându-i progresiv accesul la gândirea independentă. Când munca repetitivă devine gest reflex, aproape nici o evadare din închisoarea lumii materiale nu mai este posibilă. La oamenii robotizați de muncă, aceasta se transformă treptat într-un soi de drog care distruge și distorsionează legăturile cu valorile de alt ordin decât cele materiale. Nu poți renunța la drog, decât cu riscul unui cutremur interior care te poate arunca oricând în abisul patologiei sau mizeriei. Din exterioară, munca repetitivă a devenit interioară. Ne-a contaminat. E aidoma unui virus sau, cum spuneam, aidoma unui drog care provoacă adicție. O adicție sufocantă, golită de perspective spirituale, golită de fapt de sensuri, de semnificații. Am devenit niște semnificanți lipsiți de corespondent real.

Oamenii contaminați de munca repetitivă devin purtătorii unui psihic mutant, dacă îmi este permisă o astfel de expresie, psihic care evoluează spre un tipar aparte de nebunie, extrem de greu încadrabilă, dar mai ales, foarte dificil de detectat. Pragmatismul lor – pe care cei în cauză îl afișează ca pe un merit absolut – nu este direcționat decât în sensul execuției cât mai rapide a unor operații care, de altminteri, nu necesită nici un efort suplimentar de gândire, nici un exercițiu real de inventivitate sau creativitate. Spiritual, acești oameni sunt niște eșuați sau mai degrabă niște mutanți care îmbracă hainele elegante ale unei normalități canceroase. Oscilând continuu între muncă, plictiseală și distracție, ei agonizează inconștient într-o stare de permanentă comoditate mentală, un fel de letargie interioară ce distorsionează și pune cătușe oricărei libertăți autentice. Pentru ei până și ideea de libertate interioară devine inoperantă, aproximativă, de neînțeles. În staza finală a evoluției lor individuale, libertatea devine un nonsens. Aplicați in extremis doar pe muncă și unidirecționați de efortul repetitiv pe care îl prestează asiduu, asemenea oameni pierd treptat orice facultate de evaluare a realității, sfârșind prin a confunda realitatea lor mecanică, artificială – pe care o consideră ca fiind singura acceptabilă, singura cu adevărat legitimă – cu întreaga realitate.

Munca repetitivă este una dintre cele mai perfide forme de imbecilizare colectivă care nu e depășită azi decât de nebunia sau fanatismul religios și de frecventarea zilnică a Internetului. Ea impune individului să privească lumea prin prisma repetitivității care cu timpul devine atribut reflex al conștiinței. Cu cât individul este mai implicat în munca repetitivă, cu atât va refuza mai vehement ideea că așa-zisele sale judecăți axiologice pot fi – și chiar sunt – fundamental greșite, deoarece exclud cu virulență apelul interior, adică recursul la luciditatea suverană a spiritului. Din această cauză gândirea lui va rămâne ancorată exclusiv în universul său exterior, adică în străinătatea sa cea mai îndepărtată și inaccesibilă. Judecățile, ideile, percepțiile, chiar și trăirile lui vor fi ștanțe, nu unicate. Vor fi minore, nu semnificative. Vor fi împrumutate, nu proprii. Și aproape tot ceea ce va proclama cu insolentă suficiență va ține de cazuistica locală și perisabilă a finitudinii.

Pe un astfel de om nu ai cum să-l ajuți. Oricât de bineintenționat ai fi, comunicarea cu el va fi unidirecțională, exterioară, saturată de semnificații secundare. Deprinderile îndelung exersate, distanțarea de realitățile care exclud repetiția îl vor determina să recuze aventura spirituală autentică, pe care o va cataloga automat ca fiind naivă, irelevantă, lipsită de realism. Mai mult, el nu va accepta în ruptul capului un criteriu axiologic care intră în contradicție cu standardul oficial, singurul pe care este dispus să-l adopte, pentru stupidul motiv că este confirmat prin experiența altor milioane și milioane de ființe robotizate. Implicați total în fabricarea de obiecte înseriate, acești oameni își direcționează eforturile într-un singur sens, robotizându-se și atrofiindu-și progresiv facultatea de a gândi, până în punctul în care ajung să semene cu niște culturiști care își antrenează o singură mână, ignorând complet celelalte grupe musculare ale organismului.

Efectele unei asemenea amputări interioare sunt catastrofale, atât pentru individ, cât și pentru societate. Anulând recursul la luciditate, ea reduce abilitățile spiritului la dimensiunile liliputane ale furnicii care nu are alt reper existențial decât feromonii reginei, dar care se crede unică, independentă și atoateștiutoare. Munca repetitivă și obsedantă reprezintă o formulă de manipulare aproape perfectă. Ea acționează subversiv asupra conștiinței, extirpând, cu precizie chirurgicală, toate acele zone abisale care nu se subordonează actului repetitiv.

Vi se pare că aberez? Urmăriți cu atenție lecțiile pe care istoria ni le servește pe tavă. Germania nazistă a fost construită de milioane de oameni angrenați în munca repetitivă. Muncitori și funcționari conștiincioși în primul rând. Ei l-au susținut cu ardoare pe Hitler și tot ei au luptat până la ultimul om pentru apărarea unui regim inuman, care a ridicat munca la rang de opresiune universală. Lenin a impus regimul bolșevic cu sprijinul a milioane de muncitori care nu pricepeau o boabă din ce se ascunde în spatele retoricii faimosului corifeu comunist. Primul război mondial a fost de fapt primul război industrial din istoria omenirii. Industrial, adică bazat pe munca repetitivă, pe actul repetitiv, în care cantitatea este stăpâna absolută. A fost posibil cu concursul a milioane de indivizi, bărbați și femei, care munceau pe rupte în uzinele ce fabricau muniția pentru milioanele care mureau pe front. Sunt numai trei exemple, dar sunt cât se poate de relevante, fiindcă atestă, fără drept de apel, că oamenii care fac din munca repetitivă reperul suprem al vieții sunt și cei mai vulnerabili la manipulare și sunt gata oricând să accepte minciuna oficială, chiar dacă ea le lezează interesele, tocmai pentru că nu înțeleg nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lor și în lumea în care trăiesc.

Însă munca repetitivă, instituită ca valoare socială și umană suverană, duce la un soi de sociopare care nu e neapărat infracțională în sens juridic și care nu poate fi încadrată cu necesitate în tiparele clinice ale acestei boli. Instruiți prin toate pârghiile educative de care dispune statul să muncească repetitiv și să se distanțeze de mecanismele și de efortul gândirii, oamenii pierd exercițiul empatiei și devin dezinteresați de problemele reale ale societății, de problemele și frământările semenilor lor, cu toate că, aparent, aceste probleme îi frământă și îi motivează. În schimb, ei vor răspunde rapid la stimulii unidirecționați ai retoricii oficiale; vor reacționa la tot ceea ce i-ar putea împiedica să-și împlinească destinul de roboți umani. Și această viteză de reacție e tot un efect de robotizare prin munca repetitivă. Nu mai contează cât sunt de falși sau de adevărați stimulii de care vorbeam. Odată lansați în eter, sunt prinși din zbor și integrați în conștiințe. Sunt acceptați și produc efecte. Rezultatele se cunosc…

Cum spuneam, partea proastă e că toți acești indivizi nici măcar nu realizează dimensiunile halucinante ale manipulării prin repetiție. Cei mai mulți dintre ei devin atât de preocupați de ceea ce fac zilnic, încât nu mai reacționează nici măcar la suferința persoanelor din jurul lor. Deși sunt integrați în corpul social și în diverse colectivități, deși aderă formal la ideea de solidaritate de pildă, așa-zișii sociopați dependenți de munca repetitivă sunt, în esență, antisociali, prin aceea că nu acceptă nici o libertate reală și chiar ajung să impună celor din jur o anormalitate pe care ei o consideră îndreptățită: anormalitatea de a munci repetitiv și de a recuza actul gândirii, pe care ei îl cataloghează ca fiind nefiresc, lipsit de substanță, expresia unei trândăvii condamnabile și mai ales, imorale. Socioparea generată de munca repetitivă este cea mai insidioasă și mai nefirească formă de nebunie, deoarece se prezintă sub masca hidoasă a unei normalități ordonate, care are ca efect degenerarea fundamentelor pe care ar trebui să se sprijine relațiile interumane.

Amintiți-vă de acel slogan oribil: NOI MUNCIM, NOI NU GÂNDIM! Această probă monumentală de cretinism intelectual reprezintă esența unui mod de a fi lipsit de orice relevanță spirituală, morală și umană. Un mod de a fi care exclude, neagă și distruge creația. Cei care caută moralitatea în munca repetitivă sunt niște fracturați spiritual, care nu înțeleg nimic din mersul istoriei și din ceea ce presupune, în esența lui, actul creației și al gândirii libere. Munca repetitivă ucide în indivizi dorința de libertate și îi transformă în sclavi dedicați unei singure activități, aceea de a produce pe bandă rulantă obiecte destinate consumului. Într-o societate în care munca repetitivă e privită ca valoare absolută sau ca reper imposibil de depășit nu există libertate. Există numai libertăți, adică o serie de necesități satisfăcute în mod secvențial, tocmai pentru a da iluzia că indivizii sunt liberi, că pot decide și că drepturile lor sunt respectate. În realitate, tocmai o astfel de societate ajunge să încalce cele mai elementare drepturi individuale și să interzică, prin tot felul de tertipuri juridice sau instituționale, accesul la creație, educație și libertate.

Problema cea mai complicată este că munca repetitivă introduce în mentalitatea colectivă false valori. Ea distorsionează percepția individului, obturându-i anumite facultăți esențiale, cum ar fi intuiția, inventivitatea, mă rog, toate acele facultăți care, cumulate, conduc spre actul creației, spre actul descoperirii. Numai oamenii cu conștiința liberă pot fi creatori și lucizi. Nici măcar sentimentele cele mai nobile, care pot da un sens superior vieții nu scapă neatinse de efortul repetitiv. Oamenii care muncesc repetitiv în mod constant nu mai au timp și nici dorința să iubească sincer, nu au timp pentru compasiune și în general, nu au timp decât pentru a-și reface forțele sufletești epuizate de repetiție. Căci marea perversitate a repetiției în muncă este aceea de a ne epuiza sufletește și afectiv, iar atunci când vorbim de robotizarea prin muncă repetitivă, nu vorbim doar de robotizare în timpul procesului de muncă, ci de robotizare generală. Omul, ca și societatea, sunt întreguri compuse din miliarde de părți interconectate. Defectarea uneia dintre ele are drept consecință defectarea celorlalte.

Frenezia muncii repetitive poartă cu ea semnele unui infern în care ne-am aruncat singuri, în momentul în care am ajuns să considerăm că finalitatea și scopul vieții raționale este bunăstarea nelimitată, adică ghiftuirea. Munca repetitivă este expresia dorinței iraționale, bolnave, de ghiftuire. Sădind în mintea noastră valori și virtuți bolnave, ea transformă societatea într-un azil de nebuni incurabili, irecuperabili, pe care nu-i va vindeca decât eventual, un mare șoc social sau o mare revelație colectivă, generată de o mare și șocantă descoperire. Dacă destinul omului va rămâne însă legat în mod irevocabil de munca repetitivă, de repetiție în ultimă instanță, înseamnă că destinul omului va fi eșecul și că fascinanta noastră civilizație nu-i decât un experiment cosmic nereușit.

Se înșală amarnic cei care își imaginează că nu există o relație directă între foamea de distracție din ce în ce mai accentuată din societate și munca repetitivă. O foame de distracție care demult s-a transformat într-o veritabilă industrie supranațională și care vehiculează miliarde de dolari anual. În sensul cel mai strict al cuvântului, distracție înseamnă pe lângă a distrage (n.n.: atenția) sau a abate (n.n.: atenția de la ceva) și a zăpăci, adică a face pe cineva să nu mai judece, să-și uite scopul, să se piardă pe sine într-o altă activitate, minoră în ultimă instanță. Și această zăpăcire devine din ce în ce mai generală în societățile în care munca repetitivă primează. Ai putea spune chiar că, cu cât cantitatea de muncă repetitivă este mai mare într-o societate, cu atât nivelul de zăpăceală care urmează muncii repetitive este mai mare. Unde vedeți luciditate aici? Ce legătură are asta cu spiritul? Vă miră că oamenii antrenați în cele mai repetitive munci sunt și mari consumatori de telenovele, seriale hollywoodiene, jocuri de noroc, excursii care nu au nimic în comun cu adevăratele experiențe ale cunoașterii, ci doar cu creșterea varietății de lucruri sau locuri văzute, de altminteri, cât se poate de superficial? Vă mirați că plictisul a devenit general? Vă mirați degeaba! Un individ – de fapt aproape orice individ – angrenat în mecanismele muncii repetitive ajunge, mai devreme ori mai târziu, sclavul distracției și al plictisului. În paranteză fie zis, numai mediocritatea și prostia sunt în stare să se plictisească și să se distreze. Mă îndoiesc sincer că un Kafka, un Mozart, un Platon sau un Sabato vor fi trăit momente de plictiseală sau vor fi simțit vreodată nevoia de a se distra.

Gândiți-vă la un conștiincios funcționar de bancă. Face același lucru de dimineața până seara, cinci zile pe săptămână. Gândiți-vă la un broker antrenat în pariuri și speculații bursiere. Și el face același lucru de dimineața până seara, tot cinci zile pe săptămână. În esență, chiar dacă activitatea propriu-zisă e diferită, toți acești oameni depun același tip de efort zilnic, constant și repetitiv ca un muncitor care execută, opt ore pe zi, aceeași operație într-o fabrică oarecare. Diferența e de nuanță și locație. Aparent, brokerul sau funcționarul de bancă muncesc intelectual, iar muncitorul din fabrică muncește fizic. În realitate, nu e nimic intelectual aici, deoarece o operație transformată în gest reflex prin repetiție nu poate avea nimic remarcabil, nimic intelectual în ea. E repetiție și atât. Ea presupune numai niște abilități, mai mult sau mai puțin vizibile… Între un magnat care învârte de dimineața până seara miliarde și un muncitor care execută aceeași operație diferențele sunt doar de poziție în sistem și de… îmbuibare. Dincolo de asta, și magnatul și muncitorul și brokerul sunt de fapt victimele neînțelegerii unui sistem pentru care toți nu sunt decât rotițe într-un mecanism care face din munca repetitivă legea funestă și suverană a vieții. Cât de degenerați am ajuns încât să împărțim așa numita forță de muncă în intelectuală și fizică, pe baza acelorași criterii repetitive? Cât de debusolați suntem? Ne mai miră că am ajuns atât de deviați încât așezăm pe același palier valoric creatori geniali precum Beethoven, Alban Berg sau Schonberg cu muzicanți de duzină care vând milioane de discuri și ne încântă auzul cu siropoase și efeminate producții de divertisment?

Munca repetitivă are un unic scop declarat: maximizarea profitului. A profitului înțeles ca și câștig bănesc. În absența profitului, munca repetitivă devine un non-sens. Standardizarea care însoțește munca repetitivă este inerentă acesteia, adică nu poate fi evitată. Iar standardizarea, odată aplicată în procesul de producție, desfacere, în toate ramurile vieții sociale, sfârșește prin a intra în conștiințe și a le standardiza. Rezultatul social al muncii repetitive este un om-standard, cu criterii de viață standard, cu boli fizice standard și nevoi standard. Orice ar spune psihiatria modernă și oricâte argumente ar aduce, consider că adevăratul sociopat al timpurilor noastre este omul standard – adică omul înseriat, lipsit de atributele curiozității metafizice, impregnat până la refuz de obsesia confortului, posesiunii de obiecte și siguranței personale; omul a cărui viață se reduce la muncă, plictiseală, distracție și obiecte de consum.

Omul standard e un om lipsit de personalitate, care consumă obiecte-standard, care deține orice, numai standard să fie, dar care, în realitate, nu se mai deține pe sine. Nu mai este liber. Nu poate fi lucid. Nu înțelege nimic din gesturile fundamentale comise de marii oameni de spirit ai trecutului sau prezentului în care trăiește. Este omul care domină societatea actuală, o tinichea fără individualitate. Nu mai e un individ, e o repetiție, o copie a celorlalți, care sunt la rândul lor copii ale unui tipar ridicol, numit pompos, omul modern. Uitați-vă la habitudinile noastre, la plăcerile noastre, la ceea ce facem zilnic! Vorbiți de credință, de religie? E standardizată. Vorbiți de artă? Nu se poate, e standardizată. Vorbiți de curiozitate? Sigur că da, curiozitatea de a conduce ultimul model de automobil, de a folosi ultimul tip de telefon, de a vizita Parisul sau de a consuma cine știe ce meniu extravagant! Și ca să fiu explicit: curiozitatea de a vizita Parisul ca turist, adică în mod absolut distant și superficial, transformă locul vizitat, adică Parisul, în nimic altceva decât într-un obiect de consum care joacă rolul de paliativ al plictisului incurabil în care ne aruncă repetiția. Standardizarea care însoțește munca repetitivă transformă tot ceea ce atinge în produse de consum. Și dincolo de fastuosul spectacol al consumului, dincolo de poleiala inconsistentă și zgomotoasă a cotidianului, nu veți găsi decât un gol imens, gol care ne măsoară ratarea ca specie, dar și ca indivizi.

Munca repetitivă e imorală deoarece îl face pe individ să-și iubească sclavia la care îl condamnă statutul de robot social, antrenat în producerea de obiecte necesare consumului, și să confunde această robie cu libertatea. E imorală, deoarece îl îndepărtează de fondul său originar, care e unul de factură spirituală, intelectuală, înainte de toate. E imorală, deoarece îl face pe individ intransigent și agresiv față de orice tip de valoare, alta decât cea care generează repetiția. E profund imorală întrucât îl pune pe om în antiteză cu mediul său natural, prin faptul că nu produce decât consum, acumulare de reziduri, poluare, tensiuni, toate dublate de o lene spirituală incurabilă, de nestăvilit. Lene, puturoșenie chiar, inabil pitită în spatele unei suficiențe care nu mai recunoaște nimic, decât prejudecățile impuse de un mediu social din ce în ce mai predispus la… extincție. Nu e de mirare că indivizii care depun cea mai mare cantitate de muncă repetitivă sunt cei care îmbracă hainele uzate ale bigotismului, falselor cutume sociale, propagandei instituționalizate, prejudecăților, etc.

O societate dominată de repetiție e o societate în care nu există revoluții, există doar evoluții infinitezimale. Iar când discut despre revoluție, nu discut despre semnificațiile ei legate de o schimbare socială violentă. Nu discut despre revoluții sociale, despre dărâmarea unui regim politic sau a unei ordini juridice prestabilite sau existente. Discut despre o modificare radicală a conceptelor în corpul social. Teoria relativității, ideile lui Copernic, descoperirea atomului, renunțarea la viziunea geocentristă, etc., sunt exemple de revoluții reale, căci ele au modificat substanțial modul nostru de a ne raporta la univers și la lume. Însă repetiția nu produce decât ajustări în interiorul unui sistem bolnav, deja existent, și care nu face posibil saltul calitativ, ba chiar îl interzic cu desăvârșire.

De fapt, așa cum am mai spus, munca repetitivă nu are nici o legătură cu efortul intelectual. E negația acestuia. Nu produce evoluție. Produce doar stagnare prin acumulare. Nu eliberează. Încătușează. O societate compusă, majoritar, din indivizi integrați unui sistem de muncă repetitivă e o societate care se îndreaptă, invariabil, spre autodistrugere. Iar această autodistrugere nu va cruța pe nimeni. Va afecta totul: mediu, oameni, instituții, viața însăși. Indiferent de poziția pe care o ocupi în ierarhia unei asemenea societăți, vei sfârși, mai devreme ori mai târziu, în momentul declanșării colapsului, prins de vârtejul distrugerii generale. Banii, care sunt expresia cea mai josnică a repetiției, nu te pot salva de neant. O societate bazată pe munca repetitivă nu are soluții, deoarece nu e capabilă să înțeleagă faptul că rezolvarea unei probleme majore presupune distanțarea, eliberarea de gândirea care a generat problema (Einstein). Ea se va încăpățâna să creadă că poate rezolva problema cu același tip de gândire care a generat problema, uzând ad infinitum de aceleași mijloace profund inadecvate. Nu aveți decât să vă uitați la ce fac politicienii zilelor noastre, ca să înțelegeți că într-adevăr așa stau lucrurile. Căci politica a devenit ea însăși un tipar al muncii repetitive, chiar dacă adesea îmbracă haina disolută a ne-muncii sau toga respectabilă a dezbaterii. Politicienii care fac zilnic aceleași „treburi”, aceleași jocuri, aceleași aranjamente, etc., sunt de fapt niște nevropați, niște sociopați – de data asta în sens clinic – care-și irosesc viețile tot în mod repetitiv, justificând această irosire prin cele mai bizare și hilare prejudecăți de ordin etic, național, juridic, rațional, șamd. Nu vă faceți iluzii. Sunt la fel de imbecilizați ca orice alt exponent al muncii repetitive, cu diferența că se pricep de minune să-și mascheze imbecilitatea prin viclenie sau falsă charismă.

Dacă vrem să evadăm din acest cerc vicios în care ne-a prins munca repetitivă, de fapt, dacă vrem să ne salvăm ca specie, trebuie să ne schimbăm radical optica despre muncă. Munca trebuie să redevină un efort constant de găsire de soluții, un efort conștient de evoluție și, pe de altă parte, de rezolvare reală a problemelor majore cu care se confruntă azi civilizația și umanitatea. Munca trebuie să redevină efort spiritual, intelectual, înainte de toate. Și abia apoi efort fizic, dar un efort fizic orientat spre necesitate reală, nu spre repetiție și acumulare. Munca trebuie să fie un suport al libertății și al gândirii libere, nu un mecanism sordid de încătușare a acestora. Cei care îmi vor reproșa că gândesc utopic, că așa ceva nu este posibil în lumea de azi, nu sunt decât sclavii prejudecăților sociale care susțin sau generează munca repetitivă. E suficient să adaug acestor constatări faptul, mai mult decât evident, că tehnologia face azi posibilă eliberarea omului de munca repetitivă, cu condiția ca tehnologia să se elibereze mai întâi ea însăși de imperativele profitului imediat. Dacă o asemenea transformare a raportului nostru cu ceea ce numim muncă nu se va întâmpla, dacă ea nu va fi într-adevăr posibilă înseamnă că, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, de ordinul zecilor de ani, noi toți, inteligenți sau proști, bogați sau săraci, leneși sau muncitori, normali sau bolnavi, vom sfârși în același mod, prinși în vârtejul unei extincții din care nu va scăpa nimeni!