Ceea ce-am spus înainte atestă că orice uzurpare exprimă o stare de extremă urgență, fiind intim legată de existența unui obiect al posesiunii care se transformă progresiv în obiect al uzurpării. Dar dacă obiectul posesiunii sau al uzurpării poate fi orice – lucru, ființă sau calitate -, rezultă automat că și uzurparea poate fi oricum: obiectivă, subiectivă, legală, nelegală, firească, nefirească etc. Prin urmare, oricâte norme am inventa ca să justificăm atât posesiunea, cât și uzurparea, tot nu le putem elimina, epuiza ori ignora. Uzurparea există, se permanentizează prin chiar modul nostru de a ființa în istorie. Dacă ar fi existat cândva un „primul” și dacă acest „primul” ar fi izbutit să-și mențină intacte posesiunile, astăzi n-am mai fi vorbit despre uzurpare. Am fi vorbit doar de actul posedării.
Fragment din eseul DESPRE CONDIȚIA UZURPATORULUI
Cutremurat de scârbă, am împins o uşă. Mi-era teamă să ating pereţii. Un miros greu, aproape pestilenţial, m-a izbit în faţă. Un abur vâscos plutea în acea încăpere de coşmar. Am întors fascicolul de lumină, căutând, cu ochii, un comutator electric. Şi, încă înainte de a-l atinge cu buricele degetului, am ştiut ce voi vedea. Adică, vedeţi Dumneavoastră, Maşinăria, o aveam înainte, era la doar câţiva centimetri de mine, puteam să întind mâna şi să o pipăi. Am ghicit că monstruozitatea aceea fără formă, monstruozitate e puţin spus, absurditatea aceea, obiectul acela alcătuit din atâtea alte obiecte compuse, fiecare, din alte sute şi mii obiecte distincte sau indistincte, era chiar invenţia lui Zeppelinus N., cel care năvălise în noaptea cuminţeniei mele şi deranjase ordinea legitimă a timpului meu.
Fragment din nuvela SCRISORILE LUI ZEPPELINUS N.
„Prin urmare”, rosti al patrulea pitic, „suntem obligaţi să-i omorâm pe toţi într-o singură noapte.”
„Iar după aceea vom face altă lege!” spuse primul pitic.
„O lege care să nu mai poată fi schimbată de nimeni!” zise al doilea pitic.
„O lege cât se poate de dreaptă!” spuse al treilea pitic.
„O lege care să nu permită ca asemenea nedreptăţi să se mai repete!” a încheiat cel de-al patrulea pitic.
Fragment din Povestea celor patru pitici
Când m-am trezit, mă dureau toate oasele. Şedeam pe jilţul Lui, nemişcat, pătruns de o tăcere care-mi inunda sufletul stins în Adâncimile Sale Necuprinse. Am privit împrejur. Eram singur. M-am întors spre oglinzile care se roteau în spatele jilţului. Mă întâmpină înfricoşatul chip al Celui care îmi dezvăluise taina ascunsă a experimentului săvârşit de experimentatorul-şef Pragog, la cererea lui Shagog şi Madrog, arhonţi şi psihoteţi trecuţi în Anale.
Fragment din povestirea EXPERIMENTUL
Diavolul se menținea ferm pe poziție. Avea de partea lui majoritatea mărturiilor, mai puțin pe cea a băiatului. Puzzle-ul era incomplet, prea multe goluri, prea rare egalitățile. Domnul A. știa cine este Adâncimile Sale Necuprinse, chiar dacă el nu exista decât în mintea unora și foarte puțin în mintea lui. Înălțimile și adâncimile maxime nu participau la cântăriri, foloseau interpuși, și atunci numeau cântăririle judecăți. Asta ne-am setat să credem de veacuri, asta era real. Istoria e un lung abuz de încredere, o autosetare continuă. Domnul A. nu era o excepție de la regulă, cu toate că întotdeauna se comportase de parcă s-ar fi socotit pe sine buricul universului.
Fragment din nuvela PRAGOG
ADÂNCIMILE SALE: Stăpân zici?! Tulburare zici?! Ce fel de stăpân e acela care nu-i în stare să pună capăt acestui circ dezgustător? Liniştea cui tulburi tu aici, a Mea sau a ta, omule? Oare nu te-ai convins acum că pe nimicul acela cu două mâini şi două picioare nu-l mai poate supune decât tot unul din neamul lui, că numai ei între ei se pot învinge, nicidecum cineva din afară?!
PRAGOG: Experimentul… el m-a convins!
ADÂNCIMILE SALE: Şi atunci? … Adevăr îţi zic că nu pe degeaba am aşezat un om în funcţia de Experimentator al Laboratoarelor Noastre! Oare chiar nu vrei să accepţi ceea ce amândoi ştim prea bine, anume că tu ai fost adevăratul subiect al experimentului, Pragog prietene?!
Fragment din adaptarea scenică EXPERIMENTUL
