CĂUTĂTORUL DE UMBRE

I.

Eram aici, iar cel mai vechi dintre oameni
era acolo.
Nu știam ce înseamnă aici
și ce înseamnă acolo.

Distanțele, diferențele
sunt ca niște cioburi de memorie
care ne înțeapă tălpile
dar în ziua aceea erau azvârlite
între mine și el
între el și mine
precum o mulțime de poduri de beznă
suspendate peste catacombele prăfoase ale vieții.

Ca să le pot trece
trebuia să înot prin negrele,
tăioasele ape ale uitării.

Împreună veniserăm
și totuși, nu înțelegeam
ce se întâmplă cu atunci
și ce se întâmplă cu acum.
Părea lipsit de sens
să vorbesc despre azi,
despre ieri sau despre mâine.

Fiecare loc în care stăm
e o diferență,
spunea cel mai bătrân dintre oameni
măturând cu privirea
nisipul curbat al morții.

Fiecare neloc e o adunare
și fiecare loc e o scădere.

A fi se divizase cumva
în el însuși,
se împărțise, întristându-se,
înmulțindu-se cu mult înainte
ca eu să fiu aici
iar cel mai vechi dintre oameni să fie acolo.

II.

Ascultam același sunet.
În timpanele mele sunetul era altul,
diferit de sunetul
reverberat în timpanele lui.

Nu știam precis ce înseamnă
sunetul acela, sunetul acesta, sunetul singur,
căci aveam mereu impresia
că vibrația lui explodează atât de lent
prin tobele veacurilor
încât se depășește într-una pe sine
înstrăinându-se
până și de propria-i amplitudine solemnă
precum o umbră plutind
în aceeași fracțiune de secundă
peste toate măruntaiele și arcadele timpului.

III.

Atunci am văzut
că în fața noastră se deschisese o poartă.
În spatele porții se întindea o grădină
ca o întinsă maree de umbre.
Poarta și grădina pe care le vedeam eu
erau diferite
de poarta și grădina pe care le vedea el
și nu știam precis în ce constă diferența.

Nu știam precis
de ce el vede aceeași poartă
și aceeași grădină,
altele decât poarta și grădina
pe care le vedeam eu.

Ne uitam la atâtea lucruri diferite
și la atâtea cuvinte niciodată inventate
încât am știut imediat
că nu poți să te asemeni cu ceva
fără să înțelegi
că acel ceva este complet diferit de tine.

IV.

Deodată mi-a spus:
Vei umbla în această lungă noapte
singur,
prin această grădină cu arbori
mai înalți decât toate mileniile istoriei
și-ți vei visa uitarea
lângă fiul tău, nenăscut încă
lângă frații tăi, neîntâlniți încă!

Vechimea ta
se va aduna vechimii lor
așa cum eu
îmi voi aduna timpul
lângă timpul tău de curând început.

Veacurile mele se vor aduna
veacurilor tale, neivite încă,
iubindu-ți toate iubirile, netrăite încă,
dar cu mult prea vechi
spre a fi lăsate deoparte,
într-un ultim și legitim jurământ de iertare.

V.

Am să te las lângă poarta asta
prin care singur trebuie să treci,
lângă această grădină
în care singur trebuie să intri
doar ca să vezi
cum se lipesc
și cum se suspendă mileniile
într-o palidă străfulgerare de tine.

Să nu te temi! Armele tale
sunt acum toate erele noastre
alături puse de multe alte ere
venind în urma
și înaintea ta
precum niște cuvinte
pe care istoria de-abia le-a scos
din hăurile tulburatelor noastre iubiri
neștiind că ele există dintotdeauna.

Nimic nu le poate rupe,
nimic nu le poate fisura.

Ceea ce vezi
este înainte de ceea ce a fost.

Ceea ce atingi
este după ce va fi,
căci timpul n-ar putea exista
fără tine, fără mine sau fără ceilalți.
Nu ar putea exista
decât întors în el însuși
ca o pată de întuneric
căutată de propria-i beznă
strigându-și în noapte deznădejdea și rostul.

VI.

Privește în sângele meu!
Uită-te în toate înlăuntrurile lui
căci am să te las să-l cutreieri
ca pe umbra aceea
ce doarme în adâncul obiectelor
și nici un fel de soare
nu o poate zmulge
și arunca în afară
nici măcar dacă și-ar așterne
prea aspra-i lumină
de jur împrejurul vieții
aruncând-o simultan în toate unghiurile posibile,
arzând toate distanțele
și dizolvând toate lungimile
într-o hilară,
mult prea statornică memorie.

Privește în el!
Uită-tă cum vrea să se concentreze
în privirea ta singură,
cum încearcă să-ți adune risipirile
căci pentru el
ești o vie și uitată înstrăinare,
o amintire sosită
înainte de nașterea celui ce-n urmă o lasă,
un timp curgând
prin singurătățile altui timp.

VII.

De fapt – îmi spunea el –
aici sunt numai niște înțelegeri
care urmează a fi scrise
de umbra mâinilor tale,
rostite de ecoul privirilor tale
dar pentru ele nu s-a inventat încă
nici un fel de hârtie
și nici un fel de pergament
pe care să le așterni
de la început și până la sfârșit
fără întrerupere
și fără nici un cutremur.

Pentru ele, nu s-a inventat încă
acea gură necăscată a ochilor
care să le rostească până la capăt.
Tot ce e scriere
de la cel mai simplu cuvânt
până la cea mai complicată frază
trece prin umbra mâinii
iar nu prin mâna însăși.

Tot ce este vorbire
zboară prin căutarea ochilor,
nu prin ochii cu care te uiți la ceilalți
la tine
sau la nimeni
și doar prin ea poate fi rostită.

Tot ce este auzire
se strecoară
prin nopțile vegherilor tale
și numai prin ele poate fi deslușită.

VIII.

Ca să poți folosi
o asemenea curioasă scriere
va trebui s-o reinventezi,
dar va fi ca și cum ți-ai reconstrui
dintr-o dată
și fără de veste
mult prea multele tale mâini
mult prea multele tale auziri
și mult prea multele tale rostuiri,
așternute peste lungimile
și coridoarele veacurilor
fără ca tu să ști
cum și de ce faci asta.

Ca să poți rosti
o asemenea ciudată vorbire
va trebui să-ți redesenezi privirea
fără să înțelegi precis cum funcționează
irisul, retina, nervul optic
și toate glandele neștiute ale tăcerii.

Ca să poți auzi
acel sunet alergând prin el însuși
aidoma unui fluviu
a cărui matcă este apa însăși
va trebui să-ți îneci simțurile
într-o uitare
pe care încă nu ști că o porți în tine
fiindcă abia acum vei afla că există.

IX.

Prin legământul pietros al iertării
întinde-te, rătăcitorule, aici,
odihnește-ți istovirile renăscute
și renăscutele-ți oase
în grădina asta
populată cu toate umbrele lui a fi
căutându-l pe el,
stâncosul, ososul, tăiosul verb
al lunecărilor noastre,
fără a-l găsi
decât în plăsmuirile acelea
la fel de osoase, stâncoase și tăioase
pe care vorbirea ce va ieși
din umbra mâinilor tale
le va așterne
în miezul lucrurilor
precum o picătură de noapte
înăuntrul unui timp alcătuit doar din beznă.

Din seminția lui ai fost născut
și cuvintele ce le vei scrie
de acum înainte
vor purta pecetea sângelui tău,
oarbele peceți ale veacurilor tale
adunate veacurilor ce vor veni
precum sfioasele lănci ale iubirii
plângând în însângerata memorie a unei nopți
care încă nu a venit.

X.

Brusc, toate s-au făcut deodată cu toate.
Lupii albi cu care crescusem
încetaseră să-și mai plângă
tăierile, uitările, iertările.
Pădurile se preschimbau în cete
de haos și lacrimi
care curgeau precum fluviul acela
alcătuit din ștersele memorii
ale șterselor noastre vieți
despre care-mi vorbise
cel mai bătrân dintre oameni.

Auzeam secundele

  • minunate concentrări ale vieților –
    încremenite în voluptoasa topire a lucrurilor
    vorbind între ele
    ca o desfășurare simultană de aripi.

Cântecele pământului
treceau prin pielea mea
străbătînd-o ca pe un cristalin
subțiat peste dimensiunile tuturor erelor.

Toate cuvintele și toate limbile
care au fost vreodată rostite
încăpuseră într-un singur cuvânt
împrăștiat prin toate semnele pămânului,
întins prin toate urletele nedescifrate ale secolelor.

Nu există nimic înainte și nimic după.
E o fericire secretă
pe care arborii,
plantele
o cunosc prea bine.
Din ea nu te poți întoarce
fără ca timpul să nu te înjumătățească.

Nu poți vorbi despre ea
fără ca secundele
să nu te rupă în miliarde
și miliarde de fragmente
care odată răfirate
în zările apusului
încep să-și plângă prea rotitoarele ceasuri
aidoma unor nevolnice imagini ale iertării.

Nu poți vorbi despre ea,
nici măcar nu o poți gândi sau vedea
fără să nu afli
că ai fost deja aruncat în afara ei.

XI.

În clipa aceea mi-am văzut uitarea
topindu-se în neagra făurire a secundelor,
curgând aidoma unui munte de bazalt lichid
pe care fluviul acela
a cărui albie se confunda cu apa
îl sorbea cu toată setea netimpului său.
Ah, apa aceea care curgea
dinspre ocean
înspre izvorul din care tocmai ieșise!

Mă durea carnea faptelor mele nefăptuite
mă dureau privirile mele niciodată privite
și buzele tuturor nerostirilor,
neiubirilor
pe care nu le scosesem din nici o tăcere
pe care nu le visasem în nici o durere.

Secundele năvăleau unele peste altele,
eu însumi năvăleam peste mine
unul peste altul
și unul în altul
împreună cu tine, fiu al meu, nenăscut încă
împreună cu voi, frați ai mei, neîntâlniți încă
împreună cu toate tristețile voastre, neîntristate încă.

Curgeam ca un scrâșnet de foc
stins în alt scrâșnet de foc
care se stingea
în prăpăstiile altor scrâșnete de foc.

Aici devenea identic cu acolo
iar atunci se așeza în pieptul lui acum
contopindu-se, năruindu-se, înzecindu-se
într-un altfel de sine
care de-abia ieșise din mine,
din lumina vitroasă a umbrelor mele.

Altul se transformase în eu
și era ca și cum
ar fi fost mereu altul.

XIII.

Călătoream în adâncul unui cer
rotitor și fără de margini.
Rătăceam prin grădina aceea cu poteci
la fel de rotitoare și fără de margini
și vedeam cum toate numerele
și toate cuvintele rotitoare
intraseră în bizara,
rotitoarea mea alcătuire.

Cândva e oriunde, oricând, pretutindeni.
Timp este doar pentru ceea ce n-a existat încă.

Veneam dintr-o altă noapte
ba chiar dintr-un alt fel de altul
alcătuit doar din șoapte
și pe care niciodată nu-l afli
decât coborând în abisul negru al istoriei tale,
pipăind cu umbra mâinilor
umbra încovoiată a pietrelor
timpul fără de secunde al reîntoarcerii noastre.

XIV.

Curgeam precum o apă
bântuită de setea uscării.
Zburam precum un aer
necutremurat de aripi.
Arborii deseneau înălțimi de crengi,
muguri și frunze,
rădăcini răzvrătite
prin abisul vieții și morții, cerute.

Atunci este azi, este ieri, este mâine.

Mulțimea de chipuri care dorm
în cel ce este privit
nu e aceeași
cu mulțimea de chipuri
oglindite în cel ce privește.

Înțelegerea e mai departe de ceea ce ști.
Este zborul însuși,
nu aripile care împing aerul în spate.
Este curgerea apei,
nu apa cu care gravitația
îneacă văile și depresiunile erelor.

Fiecare chip se așterne
în propria umbră
și fiecare umbră se așează
peste chipul
din care tocmai se pregătește să iasă.

XV.

Adevărul este orgolioasa istorie
a născocirilor noastre,
oglinda prea strâmbelor amurguri
care ne deprimă somnul.

Grădina îmi vorbea cu glasul
celui mai batrân din oameni
și glasul celui mai bătrân dintre oameni
străbătea sfidătoarele periferii ale vieții
topindu-le în dureroasele,
uitatele vestigii ale iubirii.

Plantele, potecile, apele
neumblate de pașii prezentului
îmi povesteau
despre mine, despre tine, despre ea, despre el.

Nedeșteptatele noastre vorbiri
sunt păzite de îndoitele
și absurdele noastre orbiri,
căci oamenii
sunt doar vasele schimonosite
și trufașe
prin care circulă timpul.
Un fluid de convenții, sânge și lacrimi
care se poate strica oricând
și nimeni nu știe
unde se află inima și unde creierul.

Nimeni nu știe
de ce umbra poate fi și altceva
decât umbră,
de ce el nu e niciodată egal cu însuși.

XVI.

Fluviul se întorsese în propria-i răsărire
scotocindu-și însetat
izvorul nemulțimilor sale
de ape vorbitoare.
Îl auzeam susurând
printre copacii rotitori
care-și prindeau de cer
rădăcinile alcătuite din înălțimi
și cuvinte adânc rotitoare.

Mă roteam odată cu el,
cu undele-i înspumate și calde
ca o răcoroasă dimineață de vară.

Eram atât de străveziu
încât mă uitam la mine
ca și cum m-aș fi privit
dinăuntru în afară
sau ca și cum m-aș fi oglindit singur
fără nici o răscolire de ape
așternută
între cel ce privește
și cel ce este privit.

Era ca o iubire
îndrăgostită de amintirea lui a iubi
sau ca o uitare
înăbușită de memoria lui a fi.

XVII.

Ce să mai măsori înafară,
tu, care n-ai scris
decât un singur poem de iubire
unul prin care timpul
își stoarce întruna
fragmentele, semnele, îndoielile?

Unde să te mai așezi
între tine și ceilalți
tu, căutătorule de umbre,
dacă nici măcar
în veacurile fiului tău
adunate cu veacurile fraților tăi
nu mai încapi
și nu-ți mai găsești locul?

XVIII.

Am devenit un om vechi,
un om în a cărui tăcere
se răsucesc gândurile vechi și uitate
de oamenii timpului lor
de oamenii timpului nostru
de oamenii timpului ce va să vină.

Vechimea mea este mai întinsă
decât toate obiectele
pe care le-am atins veodată
cu palma
cu ochii
sau cu propria-mi umbră.
E mai întinsă
decât toată cenușa
adunată de arderile străvechimilor mele.

Acum știu tot ceea ce amintirea
a uitat să zmulgă
din tristețile plecaților noștri
din prea des încătușatele lor iubiri
atunci când timpul
și-a cernut prin ei nerăbdarea
așa cum azi își cerne prin mine
iertarea
și mult prea ades, neînduplecată, uitarea.


Be the first to comment “CĂUTĂTORUL DE UMBRE”