Câteva din bizarele definiții ale omului

(fragment din ULTIMATUM ÎNAINTEA INFERNULUI)

Seneca ne învață că omul e un animal înzestrat cu raţiune. Agustin din Hippona confirmă în De dialectica nefericita sentință cu care autorul Scrisorilor morale pare să-și fi gratulat semenii și îndeosebi, pe conaționalii săi de gintă latină. Socotit a fi unul dintre cei patru Părinți ai Bisericii Apusene, Sfântul Augustin credea și el că omul este un animal rațional muritor, enunț mai degrabă trivial decât onorabil și care, între noi fie vorba, abia dacă are valoarea unei obositoare repetiții intelectuale. Faimosul episcop de Hippo Regius era convins că lumea e populată și cu altfel de ființe raționale decât cele muritoare, convicție deloc regretabilă pentru cineva care vedea absurdul ca pe o manifestare a divinului și istoria ca pe o consecință, altminteri cât se poate de liniară, a păcatului originar!

Mai pragmatic – sau mai aplicat! – Adam Smith ne-a transformat în negustori. „Oamenii sunt animale care fac negoţ, nici un alt animal nu face acest lucru scrie părintele liberalismului economic. Contemporan cu autorul faimoasei Avuții a națiunilor, dar mai în vârstă decât el, Benjamin Franklin a găsit de cuvință să ne facă meșteșugari, adică fabricanți de obiecte. Pentru creatorul ochelarilor bifocali, cosemnatar al Declarației de Independență și coautor al glorioasei Constituții Americane scrisă, zice-se, pe hârtie fabricată din cannabis, omul este un animal făcător de unelte, constatare ce onorează spiritul antreprenorial, în temeiul căreia am avea tot dreptul să statuăm ireversibila supremație a animalului biped și rațional asupra animalului patruped și… nerațional!

La urma urmei, s-o recunoaștem: între a face unelte și a face negoț, diferențele sunt de nuanță, dar acesta nu e decât un alt mod de a spune că ele, diferențele despre care vorbim, sunt inutile și deci, irelevante. Negustorul și meșteșugarul fac ceva, depun așadar un efort, muncesc pentru a obține un avantaj material vizibil și cuantificabil. În esență, amândoi fac același lucru. Avantajul unuia sunt banii obținuți din vânzarea mărfurilor (de care animalul oricum nu are nevoie, fiindcă, din punctul lui de vedere, unica piață posibilă este natura, din care și el este parte și în interiorul căreia atotputernicele obiecte numite bani nu valorează o ceapă degerată!), iar a celuilalt sunt uneltele (de care animalul oricum nu are trebuință, fiindcă în universul lui totul se obține direct, prin contact fizic, și, în plus – ceea ce este de neînțeles pentru omul tuturor timpurilor! – unica unealtă de care are nevoie pentru a supraviețui este el însuși).

Deloc original, Thomas Carlyle ne-a definit pe toți ca pe animale care folosesc unelte, ba chiar era convins că omul „fără unelte este un nimic, cu unelte este totul”! Păi iertați-mi aroganța, dar până și pentru o existență ca a mea, particulară și total nesemnificativă, această, să zicem, definire, echivalează cu o insultă: dacă fără unealta numită mașină sunt un nimic, iar cu unealta numită mașină sunt totul, rezultă că totul este egal la unealta numită mașină! Eu + unealtă = eu + totul. Îl reduc pe „eu” din ecuație și rezultă că unealtă = totul! Curioasă egalitate! Adică vedeți dumneavoastră, doamnelor și domnilor, nimicul (omul) n-are ce face și construiește o unealtă, adică un obiect exterior nimicului (omului), iar acest obiect devine, într-un mod cât se poate de misterios, de inextricabil, egal cu… TOTUL! Să ne-nțelegem: dacă așa stau lucrurile, înseamnă că putem dispărea liniștiți cu toții, fără ca vreo părticică din acest univers bizar și lipsit de noimă să se revolte. La urma urmei, de să mai trăiești când exiști numai prin ceva exterior ție, cu alte cuvinte, prin ceva care nu îți aparține decât ca proprietate temporară și care nu are nimic în comun cu tine?

*

În ultimă instanță, definițiile lui Adam Smith, Benjamin Franklin și Thomas Carlyle nu fac decât să transfere centrul de greutate al omenescului de la „a fi” la „a poseda”. Ești ceea ce ai, ceea ce posezi, ceea ce ai obținut, nu și ceea ce ești! Ești ceea ce acumulezi! Acumularea ar reprezenta așadar, virtutea ultimă a umanului, diferența esențială dintre bipezii care au construit civilizația noastră debusolată și golită azi de perspective și sărmanul animal necuvântător la care fac apel definițiile deja menționate!

Pe de altă parte, omul fabrică unelte și face negoț ca să obțină… avantaje. În regnul animal, ca și în cel uman, avantajul este suveran. Fără un avantaj direct, identificabil, măsurabil mai bine zis, ești pierdut. Mori. Ești vânat și mâncat imediat. În natură, avantajul se manifestă, de regulă, prin forța conferită de așa-zisele arme cu care e înzestrat animalul: mușchi, ghiare, colți, venin, organe specializate, etc. În paranteză fie spus, toate avantajele animalului țin de ființa sa, de modul cum este construit, adică de… interior. Dacă ne imaginăm cumva că așa-zisa evoluție nu exprimă o necesitate internă de supraviețuire, ne înșelăm amarnic! Tigrul are colți și gheare ascuțite deoarece exteriorul animalului a generat o presiune constantă și de un anumit tip asupra interiorului. Interiorul este însă cel care a comandat ulterior evoluția unghiilor și a colților. Interiorul a comandat… actualizarea, upgrade-ul. Dacă acel interior nu ar fi răspuns la presiunile exteriorului, animalul numit tigru nu ar fi existat azi pe planetă. Ar fi dispărut demult ca specie, pentru simplul motiv că interiorul de care vorbesc ar fi fost incapabil să evalueze și să răspundă provocărilor generate de așa-zisa adaptare la mediu. Cursa înarmărilor e prezentă și în biologic, nu numai în societățile omenești, iar evoluția speciilor rămâne și ea tributară aceluiași principiu: când prădătorul își dezvoltă o anumită abilitate care îi conferă un avantaj decisiv asupra prăzii, prada reacționează, dezvoltând la rândul ei abilități menite să restabilească echilibrul dintre ea și prădător. Asta o știu foarte bine biologii. Circuitul avantajelor în natură este însă dictat de interiorul fiecăruia – un interior care procesează, evaluează și stabilește răspunsul organismului la stimulii externi. Ideea e că, înainte de a se constitui ca avantaj în exterior, orice asemenea abilitate trebuie să fie mai întâi potențială și interioară, altminteri animalul care o deține nu s-ar mai folosi de ea și nu ar dezvolta-o. Este vorba despre un fel de dialectică a modului cum se formează și se dezvoltă necesitatea, nu numai în natură, ci și în întreaga existență.

O întrebare de bun simț: credeți că vorbirea, de pildă, ar fi fost posibilă, dacă ea nu ar fi existat ca potențialitate bine ascunsă undeva, în interiorul strămoșilor noștri care de-abia începeau să gungurească? Asta dincolo de faptul, neliniștitor și deloc rezonabil pentru liberii cugetători ai speciei noastre, că ulterior, au apărut și acele împrejurări care au făcut posibilă actualizarea respectivelor potențialități, cu alte cuvinte, care au transferat informația din stadiul de potențial în stadiul de manifest, de actual. Pare ciudat și complicat ce spun?

*

Dintre toate creaturile pământului, numai omul a învățat să-și construiască avantaje exterioare lui, adică avantaje care nu au nimic în comun cu necesitățile sale firești, cu nevoile sale așa-zis naturale. A învățat, nu a făcut dintotdeauna asta. Și să mi se ierte insolența, dar în privința asta, omul e un debil biologic, o glumă a naturii sau mai degrabă, un soi de experiment nereușit, care ar fi trebuit să dispară de pe suprafața planetei cu mult înainte de diminețile tulburi ale istoriei. Gândiți-vă numai la faptul că, dezbrăcați de tehnologie, suntem, vorba ilustrului Carlyle, niște neputincioși: orice patruped carnivor a cărui masă trece de 40 de kilograme ar putea oricând să ne transforme în cină și asta fără să depună un efort considerabil. Ne-am obișnuit atât de mult cu felul nostru de a fi, încât uităm un aspect esențial: suntem probabil unicul mamifer de pe Pământ ale cărui progenituri sunt practic incapabile să-și asigure supraviețuirea în primii 10-14 ani de viață fără ajutorul permanent și nemijlocit al unui părinte biologic. O perioadă atât de lungă de imaturitate, de gestație pregătitoare, reprezintă, oricum am lua-o, o vulnerabilitate fundamentală și de neînțeles la o creatură angrenată în cursa infernală a adaptării la mediu. Cei care îmi explică ce înseamnă supremația conferită de complexitatea creierului uman uită că această complexitate a apărut într-un mediu dominat de… supremații fizice! Nu știu cum vă sună asta, dar mie îmi sună mai degrabă a incapacitate de adaptare, decât a adaptare la mediu – un minus care contrazice legile evoluției și ale adaptării la mediu; contrazice până și principiul neextinderii peste necesitate, principiu care guvernează, în mod aparent absolut, lumea naturală. Și e de mirare că am trăit cu o asemenea anomalie sute de mii de ani, fără nici o unealtă, hrănindu-ne cu ce ne dădea mama natură, la cheremul marilor prădători, iar faptul că nu am dispărut atunci nu face decât să confirme că am fost asistați și poate chiar protejați, într-un fel sau altul, încă din zorii apariției noastre în Univers. E o opinie secundară, personală, lipsită de pretenții, dar îmi permit să mă agăț de ea pentru a nu mă prăbuși în abisul unei deznădejdi fără leac.

Înclin să cred că tot o judecată de acest tip îl va fi împins pe Aristotel să proclame, cu insolentă superioritate, cum că omul este un animal sociabil. Filozoful grec a uitat însă că și furnicile sunt animale sociabile. Cât despre șobolani, ce să mai vorbim! Și la ei, sociabilitatea reprezintă condiția primă a supraviețuirii. Din perspectiva comună a avantajului, diferența dintre noi și animale ar rămâne așadar intim legată de modul cum ne procurăm cele necesare supraviețuirii și confortului personal. Căci și în societatea oamenilor, avantajul este atotputernic. Numai că aici discutăm de avantaje individuale, nu de avantajele speciei. Nu spunem: toți oamenii au calitatea X care le conferă un statut aparte, privilegiat, față de alte specii. Spunem: anumiți oameni au calitatea X care le conferă un statut aparte, privilegiat, față de alți indivizi care aparțin, în primul rând, speciei numite oameni. Ceea ce schimbă radical datele problemei. De la avantajul general, generat de o calitate universal validă și necesară în cadrul unei categorii întregi de indivizi (o specie, un regn, un gen, o clasă, etc.), am trecut la avantajul individual, adică la o calitate strict locală, care nu are legătură cu ceea ce vorbeam mai sus, respectiv cu supraviețuirea noastră ca specie sau cu așa-numita cursă a înarmărilor în universul biologic.

În societatea furnicilor, avantajul individual e un non-sens. La fel ca și confortul. Avantajul colectiv este singurul care contează. Toate furnicile dintr-un mușuroi sunt egale, toate au ceva de făcut. Societatea furnicilor se află pe treapta cea mai de jos a societăților… biologice. Cu cât urci pe scara așa-zisei evoluții, cu atât importanța avantajului individual crește. În societatea șobolanilor, un individ mai puternic nu va ezita să-l suprime pe cel mai slab, chiar dacă victima face parte din aceeași familie. În societatea oamenilor, avantajul este utilizat în atât de multe sensuri, încât ne-ar lua ani buni să epuizăm subiectul. Un individ doldora de avantaje își permite orice: să ucidă, să fure, să condamne, să dea ordine… Unul lipsit de avantaje muncește pe brânci de dimineața până seara, doar ca să obțină acele avantaje minimale care îi permit să conviețuiască onorabil cu restul membrilor societății și să nu fie privit ca un paria de aceștia!

*

Pot fi de acord cu ideea că organizarea socială nu este, la origine, decât o formă de adaptare la mediu. Că este un răspuns la provocările mediului. Cea mai simplă formă de organizare socială, grupul în care toți sunt egali și toți fac același lucru, este și cea mai eficientă formulă de supraviețuire a unei specii, valabilă acolo unde rațiunea sau forța fizică nu constrâng la un anumit grad de interdependență. Și nu trebuie să fi extrem de inteligent ca să observi că, pe măsură ce complexitatea organizării sociale crește, cresc și vulnerabilitățile sau amenințările la care este supusă societatea în cauză. Dar complexitatea unei societăți este direct proporțională cu diviziunile avantajelor individuale. Cu alte cuvinte, cu cât o societate este mai complexă, cu atât avantajele individuale primează asupra avantajelor colective. O societate complexă este una în care avantajele sunt de fapt privilegii, iar nedreptatea se instituie ca lege nescrisă, dar universal valabilă, abil mascată de norme (juridice, morale, comportamentale, etc.) destinate prezervării echilibrului social.

Mă îngrozește cu adevărat ideea că ființele care se consideră raționale – de orice fel ar fi ele: oameni, extratereștrii, îngeri sau demoni – nu pot constitui decât societăți profund fracturate și etajate, pe principii care nu au nici o legătură cu ideea de dreptate socială sau mai degrabă, de echilibru social! Dacă așa stau lucrurile, înseamnă că societatea oamenilor este hărăzită unei nimiciri inevitabile și că salvarea, dacă există, nu poate fi decât individuală, nicidecum colectivă.

Prin urmare, pentru ca ideea de echilibru social să triumfe sau să fie cât de cât aplicabilă la nivelul unei structuri compuse din indivizi raționali este nevoie de un ceva în plus, care nu are nici o legătură cu rațiunea. Și nici cu supraviețuirea.

*

În paranteză fie spus, omul este singura creatură de pe Pământ care a deturnat sensurile primare ale avantajului biologic, transferându-le din sfera necesității, în zona obscură, subiectivă, contingentă a egoului. Gândiți-vă că în natură, nu există nedreptate. Există doar necesitate. Omul a transformat supraviețuirea în viețuire, iar arma de care s-a folosit pentru a face posibilă această metamorfoză este tocmai rațiunea, de care facem azi atâta caz. Cât despre limbajul verbal,c  să mai vorbim! Existența cuvintelor, conținutul lor și modul cum sunt utilizate dovedesc cu prisosință că viața adevărată există numai în afara lor, iar cunoașterea poate fi cel mult, o formă de subiectivitate existențială – dacă îmi este permisă o astfel de licență verbală îndoielnică și deci, cât se poae de aproximativă!

Parcurgeți cu atenție lista interminabilă a lucrurilor pe care le facem zilnic și care nu au legătură cu necesitatea! Mâncăm de plăcere. Ne îmbrăcăm din plăcere. Consumăm din plăcere. Numai omul este capabil să ucidă în mod gratuit și să găsească o bucurie în actul uciderii, după cum numai omul este în stare să utilizeze avantajul de a exista pentru a-și satisface un capriciu oarecare sau o plăcere personală. În fapt, suntem unicele ființe care transformă necesitățile fiziologice în capricii sau plăceri, după cum suntem unicele ființe care transformă capriciul și plăcerea în necesitate. 90% din economia mondială e construită pentru a satisface niște false nevoi care, în definitiv, nu-s decât capricii și plăceri de smintiți.

Până una alta, toate definițiile citate sunt, vorba unui respectabil profesor de mecanică, apă de ploaie congelată. În termenii lui Seneca și ai Sfântului Augustin, oricum mai rezonabili decât ai celorlalți gânditori menționați, rațiunea fiind, să zicem, un atribut direct, nu un ceva exterior omului, precum uneltele sau negoțul, ne putem măcar amăgi cu ideea senilă că nu suntem tocmai o cantitate neglijabilă în acest univers ce pare nemărginit. Ba chiar, datorită ei, am fi tentați să ne credem buricul Universului, fapt la fel de detestabil ca oricare altă minciună menită a ne da iluzia că suntem importanți și contăm. Cum spuneam mai sus, lucrurile se complică doar atunci când judecăm avantajul omului în raport cu avantajul sau dezavantajul animalului! Căci această așa-zisă judecată este cea care ne dezvăluie dimensiune erorii pe care am adus-o în lume, odată cu statuarea rațiunii ca unic termen de definire a omului în raport cu semenii noștri din regnul animalier.

*

Dacă omul este un simplu animal rațional, înseamnă că toată istoria sa nu valorează o ceapă degerată și că tot ceea ce a creat omenirea de-a lungul timpului abia dacă are semnificațiile înghițirii unei hălci de carne de către un prădător înfometat. Spiritul redus la rațiune își pierde orice transcendență; imanența, în sens metafizic, devine un aspect minor; nu mai reprezintă decât cel mult o banală recombinare de cauze mecanice, punctul terminus al unei evoluții absurde, ce va avea ca deznodământ inevitabil neantul. O astfel de certitudine n-ar fi decât anticamera sinuciderii lucizilor sau, în absența disperării, motorul unui infern absolut și finit, pe care umanitatea l-a experimentat deja, sub forma unui acont oarecare, în epocile ei de extremă cruzime. Nu sunt primul care ajunge la o astfel de concluzie, nu am pretenția că spun ceva nou, dar cred cu toată convingerea asta. În panoplia interminabilă a ororilor n-ar mai încăpea nimic nou și probabil că unica invenție remarcabilă pe care omul ar mai fi legitimat s-o arunce în lume ar fi o ultimă și finală disoluție, soldată cu cea mai infiorătoare și terifiantă extincție – asta numai ca o revoltă, de altminteri sterilă, complet lipsită de sens, la adresa propriei gratuități.

La fel, nu sunt nici primul, nici ultimul care constată că reducția om = animal rațional echivalează cu cantonarea definitivă, irevocabilă, în cea mai derizorie finitudine – cantonare ce-ar face ca nici o morală să nu mai fie validă și nici un precept etic să nu mai fie… acceptabil. Partea stranie a lucrurilor este că o asemenea ecuație aruncă în derizoriu nu numai morala sau axiologia; ea pulverizază esența oricărei cunoașteri, a oricărei descoperiri. Elegant vorbind, finitudinea omului ca supremum al unei evoluții biologice este egală cu finitudinea iremediabilă a întregului subiectiv (despre ceea ce-ar putea însemna întregul obiectiv nici măcar nu am curajul sau tupeul să discut!); ea exprimă dezesențializarea oricărui substrat, adică anularea oricăror semnificații și a oricăror ordine de mărime. Universul n-ar mai fi decât un obiect oarecare trasformat in subiect oarecare, multiplicabil și de dimensiuni monstruoase, apocaliptice, dar în esență inutil și perfect aleatoriu; un obiect supradimensionat, a cărui existență – altminteri complet gratuită, lipsită de orice noimă – se rezumă doar la niște simple și sterile procese fizico-chimice; în interiorul lui, luciditatea nu ar fi decât o calitate minoră, golită de orice relevanță sau finalitate; un loc în care nici măcar să mori nu mai merită!

*

Nu am pretenția de spune lucruri noi și nu dau doi bani pe originalitate. Un individ care se vede pe sine numai ca pe un animal înzestrat cu rațiune, nu-i decât sclavul lucrului comun, iar în ordinea temporară a istoriei, poate aspira cel mult la podiumul pe care dormitează egocentricii și nefericiții producători de bunuri materiale. Finalitatea destinului său se rezumă, în cel mai bun caz, la o huzureală continuă, fără nici o altă perspectivă decât aceea a îmbuibării. Conștient ori nu, pentru el până și cultura nu-i decât un simplu rezultat al diferenței dintre om și necuvântătorii săi coplanetari lipsiți de rațiune. Producem cultură, deoarece suntem raționali. Animalele nu produc cultură, deoarece nu sunt raționale. Asemenea „vorbe de duh”, binecuvântate de imbecilitatea, deseori academică și intelectuală a tuturor timpurilor, nu poate fi repudiată decât de către cei care înțeleg că deosebirea esențială dintre om și animal rezidă – sau ar trebui să rezide -, înainte de toate, din capacitatea primului de a avea o identitate spirituală unică, distinctă și asumată, capabilă să-l scoată din propria sa condiție și să o depășească. De către cei care, înțelegând tragismul definitiv și irevocabil al condiției umane, sunt dispuși să și-l asume ca pe o damnare fără leac în universul finit și determinat al biologiei și care, din punctul de vedere al normalității cotidine, reprezintă o boală pentru care nu există medicament sau remediu!

Cum spuneam, a afirma că omul este un simplu animal înzestrat cu rațiune e totuna cu a statua stabilirea sa definitivă, irevocabilă, în biologie. Dar, în altă ordine de idei, asta e numai un alt mod de a spune că omul e un animal ceva mai special și atât. Special, deosebit, luați-o cum vreți, dar totuși animal. În această logică de fier a diferenței, un porc care știe cât fac doi plus doi, ar trebui să fie egalul oricărui om de pe Pământ, al oricărei ființe producătoare de cultură din Univers. Dar în același timp, el rămâne porc, e adevărat, unul ceva mai special, deosebit de restul porcilor care iau zilnic drumul abatorului, dar totuși porc. Unui astfel de patruped care adună cifre, stăpânii – alte animale înzestrate cu rațiune! – îi pot hărăzi cel mult un destin festiv, scutit de chinurile transformării în salam și compus din rații zilnice de lături savuroase combinate cu inepuizabile exerciții de aritmetică.

*

O societate alcătuită exclusiv din animale înzestrate cu rațiune e o oroare, o nenorocire pentru orice tip de lume, planetă sau univers. N-ar avea în ea nimic glorios, nimic remarcabil. Ar produce doar obiecte destinate consumului și comodităților cotidiene. Rezultatele civilizației sale n-ar purta alte nume decât cele date de isteria marketingului: poluare, deșeuri, produse, prețuri și… plictiseală cât cuprinde. Asta, pe lângă o sumă infernală de atrocități, justificate din perspectiva diverselor rațiuni: de stat, politice, ecologice, naționale, diplomatice, economice, financiare, etc. Este ceea ce se întâmplă azi: am devenit atât de raționali, încât subordonăm tot ceea ce facem diferitelor tipuri de așa-zise judecăți, mai mult sau mai puțin cazuistice, mai mult sau mai puțin realiste și realizabile. Destinul animalului înzestrat cu rațiune e să consume, să stăpânească și să dispară. Este un destin finit, în sensul cel mai exact al cuvântului. Un animal cu rațiune nu poate evada în afara finitudinii, deoarece rațiunea sa, întotdeauna tridimensională, îi va interzice să admită existența… exteriorului care poate deveni interior (până la cantonarea în convenție și prejudecată, construcția și evoluția limbajului verbal îmi pare a fi fost tocmai o astfel de tentativă!) Animalul înzestrat doar cu rațiune este unul pentru care lumea nu-i decât o închisoare sumbră, golită de perspective și mai ales, complet lipsită de libertate.

Oricum aș lua-o, această nevoie schizoidă de a defini omul prin raportare la regnul animal îmi pare hilară și – poate în mod paradoxal – inumană. Căci nu face decât să ne adâncească în confuzie. Ea măsoară suficiența și limitele unei civilizații în care media a devenit atotputernică și sieși suficientă – o capcană pe care n-au izbutit să o evite decât foarte puține dintre marile spirite ale omenirii. Iar rezultatul este ceea ce se vede: o lume care agonizează, fără să-și perceapă măcar propria agonie; în care mediocritatea excelează în suc propriu, se simte bine și e onorată în fel și chip. Căci dacă numai rațiunea îl diferențiază pe om de animal, atunci înseamnă că ne-am născut degeaba pe acest pământ care va rămâne pustiu tocmai pentru că noi nu am înțeles că omul nu a fost, nu este și nici nu va fi vreodată doar un animal înzestrat cu facultatea de a raționa, de a fabrica obiecte sau de a face comerț. Înainte de toate omul este – sau măcar ar trebui să fie – o ființă înzestrată cu conștiință de sine (ceea ce e extrem de greu, dacă nu cumva chiar imposibil, de explicat, de înțeles sau de… justificat). Deocamdată, este singura creatură de pe Pământ care poate alege ce să fie. Până una alta, este – sau ar trebuie să fie – singura ființă care nu poate fi definită, tocmai pentru că orice asemenea tentativă de definire nu face decât să-l arunce în finitudine, derizoriu și ridicol.


Be the first to comment “Câteva din bizarele definiții ale omului”