DESPRE CONDIȚIA UZURPATORULUI (fragment din cartea UZURPATOR – în curs de tipărire)

Celor uitați

Presupun că în toate limbile pământului uzurparea semnifică același tip de acțiune: însușirea frauduloasă, ilegitimă, a unei proprietăți, a unui drept sau a unei calități. În limba română cel puțin, așa stau lucrurile. Iar uzurpatorul este pretutindeni același: un ins care ia ceea ce nu i se cuvine, care nu ezită să se proclame proprietarul a ceea nu-i aparține de drept și care, pentru a-și atinge scopurile, adică pentru a intra în posesiunea a ceea ce uzurpă, recurge la orice mijloace, oricât de imorale, nedrepte sau nejustificate ar fi acestea.

Necazul este că enunțurile de mai sus – îmi permit să le numesc astfel – sunt în ultimă instanță truisme. Atât și nimic mai mult. Când o femeie se îndrăgostește de un bărbat căsătorit pe care dorește să-l țină numai pentru ea, poți spune că încearcă să uzurpe locul soției legitime. Când un bărbat fură femeia altui bărbat, el comite, de asemenea, o acțiune de uzurpare; ibovnicul uzurpă locul soțului legitim, devenind, la rândul lui, dacă împrejurările îi sunt favorabile, soț, sau măcar un fel de deținător al femeii respective. Treptat, are șansa să devină legitim. Acest aspect al legitimității este esențial. Voi vorbi, ceva mai încolo, despre el.

Când un stat invadează alt stat, are loc sau, mă rog, se produce tot o uzurpare; invadatorul uzurpă o ordine considerată, prin legea statului invadat, de drept, instituind altă ordine, considerată – tot prin legea statului invadat – ilegală, ilegitimă, nefirească. Când o companie vine în țara ta și îi exploatează resursele, înstrăinând profitul, rezultatul este, de asemenea, o uzurpare: compania străină a uzurpat dreptul firesc al companiilor autohtone de a exploata acele resurse. Nu contează modalitatea prin care o face, legală sau ilegală. E o uzurpare, deoarece înstrăinează ceva ce este al tău. Resursele statului al cărui cetățean te consideri sunt și ale tale, nu-i așa? Dincolo de aspectele sale juridice, morale sau politice, uzurparea exprimă o uzanță cât se poate de imediată: pentru deposedatul care suportă efectele uzurpării, uzurpatorul e un străin, un venit din afară; e un năvălitor. Aparține exteriorului, nu interiorului.

Uzurparea este așadar o îndepărtare, o aruncare dincolo de marginile tale. Ceea ce este al tău se îndepărtează, distanțându-se de tine; devine al altcuiva. Dar prin distanțare, lucrurile – de orice fel ar fi ele – își modifică forma, substanța, conținutul. Justificată sau nu, acțiunea prin care este uzurpat „ceva” are ca efect transformarea acelui „ceva ” în… altceva. E o transformare care afectează toți termenii ecuației: uzurpator, obiectul uzurpării și fostul posesor, fostul proprietar. Și iarăși, nu contează modalitatea, contează doar faptul: uzurparea înseamnă distanțare, adică înstrăinare.

*

Din punctul de vedere al deposedatului, uzurpatorul este deci un periferic; unul foarte special, dacă vreți, întrucât aruncă lumea întreagă spre exterior, făcând-o să-și piardă cumva interiorul. Până în momentul critic al uzurpării, el a ființat dincolo de marginile existenței tale particulare. Apare de nicăiri și se instituie ilegitim ca proprietar peste ceva considerat de tine ca fiind numai al tău; și odată instituit, împinge în afară ta tot ceea ce a obținut grație uzurpării. Numai acţiunea îl face pe uzurpator prezent, vizibil, concret. El impune universului tău subiectiv un dezechilibru major, care afectează fără drept de apel mai toate aspectele vieții de zi cu zi. Căci postura de uzurpat este întrucâtva echivalentă cu postura de exclus; nu-ți mai găsești locul, ți-ai pierdut reperele, ți-ai epuizat resursele, însuşite, prin deposedare, de uzurpator. Proprietatea joacă rolul unei resurse vitale, în absența căreia organismul alimentat de ea se năruie, se stinge.

Drama deposedatului presupune o răsturnare uluitoare de valori: pentru el nimic nu mai este stabil, totul a devenit gregar și precar în același timp. Frustrat și obligat să accepte condiția de eliminat, deposedatul trăiește cu sentimentul abrupt al rupturii și prăbușirii, al marginalizării totale. N-a aflat că singurul păcat cu adevărat capital al speciei noastre – cu excepția crimei de orice fel – este să trăiești intim legat de obiectul posesiunii; să te confunzi cu el; să simți că fără el ești nimic. Pentru un asemenea om, uzurparea va însemna întotdeauna o pierdere de identitate; pierdere care se traduce prin disoluția completă, definitivă și irecuperabilă a eu-ului încarcerat de condiția posesiunii.

Definit în mod subiectiv prin ceea ce deține, nu prin ceea ce face sau este, proprietarul, devenit prin uzurpare fost proprietar, va fi un schilod, un fracturat spiritual. A fost – sau mai degrabă s-a simțit – întreg numai câtă vreme a deținut, a posedat. Când nu a mai deținut, s-a transformat în orice altceva decât cel de dinaintea uzurpării; la urma urmei, nu trebuie acuzat: v-am spus că tocmai a fost îndepărtat de unicul său reper existențial valid, proprietatea! Idei, terenuri, poziții sociale, funcții publice, cărți, sentimente sau bani – toate admit funcțiile proprietății, toate pot fi însușite, deținute și uzurpate. Până și umanul poate fi uzurpat, la limită, de inuman. Există oameni care nu posedă nici o calitate cu adevărat omenească, cu excepția înfățișării sau vorbirii. Anumiți politicieni sau bancheri, de pildă.

Fascinanți cu adevărat sunt numai uzurpatorii care înțeleg ceea ce spiritul comod al antreprenorului sau proprietarului nu va accepta niciodată, anume că obișnuința și repetiția sfârșesc prin a produce legitimitate. Aceștia sunt, de fapt, marii uzurpatori. Ceilalți nu contează. Intelectul micului uzurpator se va limita mereu la a comite uzurparea. Chiar dacă intuiește că exercițiul deținerii obiectului uzurpat îl poate transforma în proprietar legitim, micul uzurpator nu va merge mai departe de actul uzurpării. Se va mulțumi cu el, cheltuindu-i efectele și evitând acumularea în exces. Fricoșii nu au parte de glorie, iar bastonul de mareșal este prea greu pentru mâinile lor firave. Totuși, cu cât crește intervalul temporar care îl separă pe uzurpator de momentul zero al uzurpării, cu atât crește și probabilitatea legitimării sale ca nou proprietar sau posesor.

Toate societățile din istorie au fost conduse numai de asemenea oameni; oameni care înțeleg perfect natura reală a uzurpării și secretul obișnuinței și repetiției. Întotdeauna timpul lucrează în favoarea uzurpatorului, nu în favoarea deposedatului.

*

Admit că uzurparea este instrumentul care face posibilă căderea sinelui în ego, părăsirea centrului; căci interiorul este întotdeauna centrul, buricul existenței fiecăruia. Așa s-a născut egolatria schizofrenă a prezentului nostru; din împărțirea indivizilor în două mari clase: în deposedați și în proprietari; clase care au totuși în comun calitatea de uzurpatori. „Lumea întreagă” pe care uzurparea o aruncă la periferia noastră nu-i decât reflexia a ceea ce vedem fiecare dintre noi.

Din această perspectivă, uzurpatorul este într-adevăr străinul care înstrăinează. Cum spuneam, este cel care îndepărtează de tine ceea ce tu consideri că îți aparține. Dar atât pentru uzurpator, cât și pentru fostul proprietar sau posesor, uzurparea presupune deja o străinătate; e o falie care, prin actul brutal al însușirii, modifică și transformă ireversibil universul interior. E valabil și pentru păgubit, și pentru beneficiarul uzurpării. Primul este rupt violent de posesiune. Al doilea este inclus brusc în posesiune. Primul este profund nefericit. Al doilea jubilează la modul cel mai buimac și hilar, fără să realizeze că tocmai a devenit strict egal cu ceea ce a obținut, întrucât triumful și beatitudinea sa exclud orice altă opțiune. Din acest moment, unica lui grijă va fi să-și apere proprietatea obținută prin uzurpare, de alți potențiali uzurpatori. Ceea ce înseamnă că va trebui să fie în permanență vigilent. Nu atent. Vigilent.

Atâta doar că vigilența continuă, lipsită de pauze și respirații, metamorfozează fericirea în nefericire, iar bucuria în spaime care secătuiesc și deviază spiritul. Și apoi, vigilența continuă este înfiorător de obositoare. Un om nefericit datorită vigilenței permanentizate e un om constrâns tocmai de condiția de uzurpator să repete uzurparea. Un uzurpator nu va accepta niciodată uzurparea locului său. Va accepta întotdeauna uzurparea locului celorlalți. Mai bine el pe alții, decât alții pe el! De aici, până la a considera că totul ți se cuvine, nu-i decât un pas. De nimic nu se teme mai mult uzurpatorul decât de postura de păcălit, de fraier. Din asta derivă ridicolul condiției sale. El se înstrăinează de fapt pe sine, prin însușirea interiorului celuilalt. Lumea celuilalt devine, prin actul abuziv al însușirii, lumea lui, proprietatea sa.

Numai că abuzul propriu-zis nu se reflectă în interior, se reflectă tot în exterior. E respins și orientat mereu în afară. Interiorul nu e compatibil cu frauda, cu silnicia; nu e compatibil nici măcar cu obiectul însușit prin uzurpare. Interiorul care acceptă și tânjește după obiectul uzurpării e un interior fals; e un exterior sulemenit ca o paparudă, un simulacru al adevăratului interior.

Ai fi tentat să admiți că pe uzurpator ai toate motivele din lume să-l disprețuiești, să-l urăști, să lupți împotriva lui. Că ești îndreptăţit să i te opui. E dificil să le explici oamenilor că o astfel de tentație este gratuită și sterilă. Uzurparea este consecința celor mai elementare nevoi ale vieții; este echivalentă, ba chiar congruentă cu oricare altă necesitate omenească. Este un fenomen universal. Dacă respiri sau ți-e foame, vei uzurpa întotdeauna locul cuiva; vei încerca să iei ceea ce nu este al tău.

[…]


Be the first to comment “DESPRE CONDIȚIA UZURPATORULUI (fragment din cartea UZURPATOR – în curs de tipărire)”